Uneori pacienții le vor propune psihologilor care îi tratează să se uite pe pagina lor de Facebook sau pe alte pagini de internet cu intenția de a‑l ajuta pe psiholog să le înțeleagă mai bine circumstanțele de viață.

Dileme etice_17mm

Un articol publicat de Kolmes și Taube (2014) a prezentat o variație mare (între 18% și 95%) a rezultatelor studiilor care au analizat procentele de psihoterapeuți care au declarat că fac verificări pe internet cu privire la pacienții lor. Ar trebui totuși ca psihologii să‑și verifice pacienții pe internet, în mod curent fără cunoștința sau consimțământul pacienților?

Din punct de vedere legal, să îți verifici pacienții pe internet area ceeași valoare cu a‑i vedea mergând pe stradă; până la urmă, informațiile de pe internet sunt publice. Dar faptul că acest lucru nu este ilegal, nu înseamnă că este indicat și din punct de vedere etic sau clinic. Principiul general al respectării intimității pacientului sugerează ca psihologii să nu caute informații suplimentare fără consimțământul pacientului, cu excepția unor circumstanțe extraordinare. Informațiile de tipul celor care pot fi găsite pe internet nu erau necesare pentru psihoterapie înaintea erei internetului și niciun studiu de cercetare nu sugerează faptul că utilizarea acestora acum ar crește în vreun fel eficiența tratamentului.

În plus, un psiholog al cărui plan de tratament depinde de informații obținute fără consimțământul pacientului ar trebui să consemneze această informație și sursa ei în fișa de tratament a pacientului. În consecință, pacienții care au acces la fișele lor se vor putea simți trădați când vor vedea un plan de tratament bazat pe informații pe care ei deciseseră să nu le împărtășească psihologului și care ar putea fi, în plus, chiar incorecte.

Pe de altă parte, să ne imaginăm situațiile neobișnuite în care încercarea de a obține informații despre un pacient din mediul virtual poate fi benefică. De exemplu, am aflat despre o situație în care psihologul se temea foarte tare pentru starea de bine a unui pacient suicidar și, fără consimțământul pacientului, s‑a uitat la postările acestuia din rețelele sociale pentru a înțelege mai bine gradul de risc pe care îl prezenta pacientul. Găsind acolo informații încă și mai îngrijorătoare, el a decis să intervină mai ferm pentru a‑și proteja pacientul. (…)

Ca propunere generală, însă, considerăm că respectul față de autonomia pacientului/primatul stării de bine a acestuia (relația de încredere) și relația profesională cu pacientul (loialitatea) prevalează asupra unei ipotetice bunăstări (informarea corectă).

Fragment din Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale procesului decizional