Când mi‑a adus tava cu mâncare, Genya m‑a găsit ghemuită în pat, cu faţa spre perete.

— Ar trebui să mănânci, a spus ea.

— Lasă‑mă în pace.

— Dacă te bosumfli, faci riduri.

— Iar dacă minţi, faci negi, i‑am răspuns eu cu amărăciune.

Genya a râs, apoi a închis uşa şi a pus tava pe masă. S‑a apropiat de hublou şi s‑a uitat la reflecţia ei în geam.

— Poate că ar trebui să mă fac blondă, a spus ea. Roşul Corporalkilor nu se asortează deloc cu părul meu.

Am aruncat o privire peste umăr.

Regatul furtunilor— Ştii bine că ai putea să te îmbraci şi în haine din pânză de sac şi tot ai arăta mai bine decât orice fată din lume.

— Adevărat, a spus ea, zâmbind.

Nu i‑am răspuns la zâmbet, iar ea a oftat şi a plecat privirea.

— Mi‑a fost dor de tine.

M‑a surprins cât de tare m‑au durut vorbele ei. Şi mie îmi fusese dor de ea. Şi m‑am simţit ca o neghioabă din cauza asta.

Fragment din:

— Mi‑ai fost vreodată prietenă? am întrebat‑o.

S‑a aşezat la capătul patului.

— Mai are vreo importanţă?

— Aş vrea să ştiu cât de proastă am fost.

— Mi‑a plăcut să‑ţi fiu prietenă, Alina. Dar nu‑mi pare rău pentru ce am făcut.

— Şi pentru ce a făcut Întunecatul? Pentru asta îţi pare rău?

— Ştiu, crezi că e un monstru, dar încearcă să facă ce e bine pentru Ravka, pentru noi toţi.

M‑am ridicat brusc în coate. Ştiam de atâta vreme adevărul din spatele minciunilor scornite de Întunecatul, încât îmi era uşor să uit cât de puţină lume ştia ce era el de fapt.

— Genya, el a creat Falia.

— Ereticul Negru…

— Nu există niciun Eretic Negru, am spus eu, dezvăluindu‑i adevărul pe care îl aflasem de la Baghra cu luni în urmă, la Micul Palat. A dat vina pe strămoşul lui pentru Falie, dar n‑a existat decât un Întunecat. Şi adevărul e că nu‑i pasă decât de putere.

— Nu se poate. Întunecatul a încercat toată viaţa să elibereze Ravka de Falie.

— Cum poţi să spui asta după ce a făcut la Novokribirsk?

Întunecatul folosise puterea Faliei ca să distrugă întregul oraş — fusese o demonstraţie de putere menită să‑i intimideze pe duşmani şi să marcheze începutul domniei sale. Şi eu făcusem posibile toate astea.

— Ştiu că a fost un… accident.

— Un accident? A omorât sute de oameni, poate mii.

— Şi ce s‑a întâmplat cu toţi cei de pe vasul de nisip? a zis ea cu glas scăzut.

Am inspirat adânc şi m‑am întins pe spate. Mi‑am aţintit privirea în tavanul de scânduri şi am tăcut o vreme. Nu voiam să întreb, dar ştiam că aveam s‑o fac. Era o întrebare care mă bântuise în lungile săptămâni petrecute pe mare.

— A mai… a mai supravieţuit cineva?

— În afară de Ivan şi Întunecatul?

Am încuviinţat din cap.

— Doi Inferni care i‑au ajutat să scape, a spus ea. Au mai reuşit să iasă din Falie câţiva soldaţi din Armata Întâi şi o Furtunoasă pe nume Nathalia, care a murit câteva zile mai târziu din cauza rănilor.

Am închis ochii. Câţi oameni erau la bordul acelui vas? Treizeci? Patruzeci? Mi s‑a făcut greaţă. Îmi răsunau în minte urletele volcrelor şi ţipetele celor de la bord. Simţeam în nări mirosul de sânge şi de praf de puşcă. Îi sacrificasem pe toţi pentru Mal, pentru libertatea mea, dar până la urmă muriseră degeaba. Ajunseserăm iarăşi în mâinile Întunecatului, care era mai puternic ca niciodată.

Genya şi‑a aşezat mâna peste a mea:

— Ai făcut ce trebuia să faci, Alina.

Mi‑am retras brusc mâna, izbucnind într‑un hohot de râs aspru.

— Asta‑ţi spune Întunecatul, Genya? Aşa accepţi lucrurile mai uşor?