Exponent de marcă al Şcolii de la Frankfurt – din 1933 stabilit în Statele Unite, pentru ca ulterior să revină în Elveţia, unde şi moare –, prestigios universitar, sociolog, psiholog, nu în ultimul rînd, elegant eseist, Erich Fromm este mai puţin cunoscut în România decît colegul său Herbert Marcuse, al cărui bine-cunoscut eseu, Omul unidimensional, a condus la comentarii şi dezbateri teoretice aprinse printre corifeii marxismului românesc din deceniile trecute.

Fromm, cu o abordare mai puţin spectaculoasă – dar nu mai puţin miezoasă – a problemelor legate de Om/Mensch şi de destinul acestuia, a creat mai puţine valuri de comentarii. Abia acum, cînd, eliberaţi de chingile unor abordări restrictive, putem spune orice despre oricine, ne dăm seama de importanţa capitală a unor afirmaţii şi pertinente observaţii ale lui Erich Fromm. Precum cele lansate în al său faimos A avea sau a fi?, care a fost tradus parțial la Editura Politică, înainte de 1989.

A avea sau a fiSubiectul ales pentru tocat mărunt este generos şi, din păcate, de stringentă actualitate. A avea este o poveste veche; a fi, la fel de veche. A alege între hedonism şi egotism nu este chiar o treabă uşoară.

Proprietatea nu mai este astăzi un furt, ci un drept consfinţit de lege. Fiinţarea depinde de fiecare dintre noi. A fi este o opţiune personală, individuală. Eşti, sîntem cum sîntem, mai mult sau mai puţin conştienţi, nu cum am vrea să fim. A avea presupune un joc social, a te situa într-o ordine acceptată, a fi presupune zbucium lăuntric. Societăţile trecute, ca şi cele prezente, nu au rezolvat definitiv acest balans. Minimal, pentru a exista.

A fi este mai important decît a avea. Fără a avea e greu de conceput orice fel de existenţă umană. Şi atunci? Fromm propune în capitolul final al studiului său, extrem de lucid şi fără izbucniri didactice, trăsăturile unei noi posibile societăţi.

Opţiuni. Omul ar trebui să se redefinească. Să nu se mai lase furat de consum şi de a avea. Nu i-a folosit la nimic. Depresiile, alienarea, însingurarea, solitudinea, chiar în mijlocul familiei sau al aplauzelor din agora fac ravagii. Ieri ca şi azi. Avem opţiuni. Cele mai la îndemînă, zice Fromm, cu experienţa lui de psihanalist şi psihiatru practican, ar fi:

  • un consum sănătos,
  • controlul profiturilor,
  • un management umanist,
  • evitarea spălării creierelor prin publicitate politică şi industrială,
  • apariţia unei noi Cetăţi a Fiinţei, în care Cetatea lui Dumnezeu se va conjuga cu Cetatea Pămîntească a Progresului.

Aceştia sînt termenii propuşi de Fromm. Sigur că par utopici sau cu iz de stîngă universitară americană, dar nici nu putem spune, citind cu atenţie sugestiile lui, că n-ar putea avea dreptate. În 1976, cînd a apărut cartea. Sau în 2013, cînd o citim în româneşte.

Recenzie apărută în Observator cultural