Camilla Lackberg, specialista pistelor false și deplasării indiciilor

Cel mai popular gen de fictiune, romanul politist tine pasul cu mutatiile din societate si cu obiceiurile de lectura, modificate si ele sensibil in timp.

Autorii specializati ce inunda in valuri mereu improspatate piata de carte, mondializata si ea, se straduiesc sa fie cat mai originali, atat ca teme, cat si ca structura narativa, pentru a infrunta concurenta televiziunii. Toate canalele TV ne aduc in casa filme si seriale cu crime, confectionate dupa tipare identice, dar apreciate ca spalare de creier si distragere din stresul cotidian. In aceste conditii, scriitorul trebuie sa puna la bataie mai multa ingeniozitate si sarm stilistic, in limitele aceluiasi cod al genului, pentru a ne face sa lasam programele TV si sa-l citim din aceeasi nevoie de evaziune distractiva.

Dupa indelungatul imperialism anglo-saxon in domeniu, geografia “polarului” s-a extins pe toate continentele, din America Latina pana in Japonia si din Africa in Rusia. Realitatile unor societati si peisaje diverse servesc drept carburant naratiunii care nu se mai bazeaza doar pe patologia criminala, ci si pe culoarea locala (etnologie, istorie, politica etc.), pentru a ne face partasi la experiente de mare intensitate, la situatii in care viata si moartea, binele si raul, visul si realitatea coexista complicat. In secolul XXI, doua tendinte au luat amploare in romanul politist.

Una este impunerea pe plan mondial a “polarului nordic”, cu multi si buni autori scandinavi, intre care islandezul Indridason, suedezii Mankell, Ostergren, Stieg Larsson – autori de serii romanesti ajunse best-sellers in toata lumea. A doua tendinta e cresterea mare a numarului de urmase ale Agathei Christie, “regine ale crimei” prolifice si cu o mare popularitate. Ele aduc retetei clasice condimente ce tin de gustul si curiozitatea feminina, de disimulare, de spiritul malefic-intrigant, de detalii intimiste.

***

Autoarea pe care v-o recomand azi intruneste ambele tendinte: Camilla Lackberg e o tanara suedeza, iar “Printesa gheturilor” e primul roman dintr-o serie de sapte, comparabile ca succes mondial cu “Millennium” al lui Larsson. Totusi, dupa parerea mea, Larsson ii era superior prin capacitatea de a gandi in acelasi timp crimele, psihismul, o realitate economico-sociala si politica si de a descalci conexiunile acestor planuri prin intermediul unor “detectivi” originali si atasanti.

Tanara autoare e mai inclinata spre stereotipuri, respecta regulile genului si exceleaza in deplasarea indiciilor, in deductii cu semnificatii multiple, care duc cititorul pe cai false, dezmintite de surpriza finala. Toate romanele din serie se petrec intr-o localitate suedeza de coasta, Fjallbacka. De acolo e originara eroina, Erica, o scriitoare de 35 de ani din Stockholm, revenita temporar in casa natala dupa moartea parintilor. Ea e cea care descopera intr-o vila din vecini cadavrul Alexandrei, o buna prietena din copilarie. Cum sinuciderea acesteia nu i se pare plauzibila, impreuna cu un fost coleg de scoala, ajuns politist, incearca sa afle mai multe de la localnici despre viata prietenei de care se despartise la 12 ani, iar revelatiile sunt zguduitoare.

In ciuda cliseelor plimbate prin atatea filme si seriale – Patrick are un sef tampit (asta cu seful incapabil si antipatic da satisfactie tuturor subalternilor din lume); intre Erica si fostul ei coleg, indragostit inca din adolescenta de ea, se naste o relatie amoroasa fericita; cei spre care se indreapta pe rand banuielile de crima sunt de fapt niste victime etc. – “Printesa gheturilor” te tine strans pe toate cele 450 de pagini. E o lectura usoara si placuta, in care se vede printre randuri si modul de viata din Suedia de azi (…)

Citește întreaga recenzie semnată de Adriana Bittel în Formula AS.

Mai citește:

Prinţesa gheţurilor de Camilla Läckberg (fragment)