Câteva  linii  orientative generale pot  fi utile, atâta timp cât nu  le luaţi ca pe nişte reguli bătute în cuie,  care  arată că se întâmplă ceva îngrozitor atunci când copilul este  în urma programului cu câteva săptămâni sau câteva luni. Copiii  nu se dezvoltă toţi  exact la fel.

intarzierile

Deoarece vorbirea se desfăşoară de  obicei în  etape, trebuie să definim cu atenţie acele  etape, înainte să putem să spunem că un  anumit copil  este  în mod  semnificativ întârziat din  punctul de vedere al dezvoltării abilităţii de a vorbi. Prima etapă este, pur şi simplu, folosirea unui cuvânt, fie pentru o persoană, fie pentru un lucru. Dacă doar scoate un sunet, nu înseamnă că foloseşte un cuvânt, chiar dacă  e un  sunet folosit pentru a desemna ceva.  De exemplu, atunci când un  copil  arată către o jucărie sau  un  anumit  aliment pe care  îl vrea  şi spune „ha“,  acesta nu  este  chiar un cuvânt, chiar dacă  arată că acel copil  vede o conexiune între scoaterea unui anumit sunet şi încercarea de a indica un anumit lucru.

Atunci când un  copil  foloseşte un  cuvânt recognoscibil pentru  a desemna o persoană sau  un  lucru este  momentul în  care putem spune că a fost  atinsă această primă etapă de dezvoltare a vorbirii. Pentru majoritatea copiilor, acest  lucru se întâmplă undeva între 9 şi 18 luni, deşi  nu  e nevoie să intraţi în  panică dacă  durează puţin mai  mult şi copilul se dezvoltă bine din  alte puncte de vedere.

Deseori, copilul va adăuga cuvinte izolate în vocabularul său, pe  măsură ce trece timpul, înainte de  a ajunge la următoarea etapă, care  este  folosirea de  mai  multe cuvinte, în  combinaţie unele cu altele. Poate fi doar o frază scurtă, cum  ar  fi „pleacă, pa, pa“,  iar nu o propoziţie completă. Dar acest  lucru reprezintă, totuşi, un progres. Această etapă este  atinsă de obicei până la vârsta de doi  ani, când numărul „mediu“ de cuvinte vorbite este de aproximativ 100. Dar chiar şi în cazul dezvoltării „tipice“, limita pentru un  copil  de doi  ani  poate fi oriunde de la 20  la peste 180 de cuvinte.

După aceea, pe măsură ce copilul creşte, frazele au tendinţa să devină mai  lungi. O regulă generală spune că numărul de cuvinte  dintr‑o frază este  de aproximativ o zecime din  vârsta copilului  calculată în luni. De exemplu, un copil  care  are 30 de luni  e de aşteptat să folosească împreună 3 cuvinte, iar un copil  care are 40 de luni  e de aşteptat să folosească împreună 4 cuvinte.

Încă  o dată, acestea sunt linii orientative generale, iar nu motive de a intra în panică atunci când copilul dumneavoastră nu  se încadrează cu stricteţe în acest  model. Dar aceste linii  orientative ne permit măcar să spunem dacă  vorbirea unui copil  este  întârziată.

Atunci când este  clar  faptul că în  cazul copilului tău  există întârzieri semnificative în ceea  ce priveşte abilitatea de a vorbi, e timpul să ceri  o evaluare medicală unui pediatru sau  unui alt specialist calificat din  domeniul sănătăţii, ca să te asiguri că nu există anumite cauze medicale care  provoacă întârzierile de vorbire  (cum ar fi o tumoare pe creier sau  epilepsia). După ce a fost realizat examenul medical, ar putea fi recomandabilă şi o evaluare a unui logoped, a unui psiholog sau  a unui psihopedagog.

Fragment din Întârzierile de vorbire la copii de Stephen M. Camarata

Părinţii care  sunt în  căutarea unui diagnostic pentru copiii  lor  cu întârzieri de  vorbire trebuie să ştie, însă, încă  de  la început, că s‑ar  putea să fie greu de  găsit un  diagnostic de  încredere. Adesea  sunt recomandabile mai  multe diagnostice, din surse independente unele de celelalte.

Sincer, credinţele, capriciile, moda, dogmele şi escrocheriile pot să prospere în  situaţia în  care părinţii disperaţi îşi pun încrederea în experţi care  au puţine sisteme de asigurare în ceea ce priveşte exactitatea diagnosticelor pe care  le pun sau  în ceea ce priveşte tratamentele pe  care  le prescriu. Există, de  asemenea, stimulente financiare pentru a pune copiilor etichete care le vor  permite ca tratamentele să  le fie plătite de  programele guvernamentale sau  de asigurările de sănătate, fie că acele  etichete reflectă sau  nu  cu exactitate situaţia de  fapt  a copilului. După experienţa mea, majoritatea copleşitoare a clinicienilor care  lucrează cu copiii cu întârzieri de vorbire sunt bine intenţionaţi şi oneşti.

Mai mult decât atât, chiar şi oamenii oneşti care  încearcă tot posibilul pentru a‑i ajuta pe  copiii cu întârzieri de  vorbire pot greşi într‑un domeniu în  care  există standarde instituţionale riguroase şi inadecvate care  solicită dovezi empirice care  să sprijine  credinţele şi modele cu privire la diagnostice şi tratamente.