Un elev în clasa a IV-a își asumă un risc atunci când ridică mâna chiar dacă nu e sigur că știe răspunsul la întrebare. Un elev în clasa a VIII-a își asumă un risc atunci când vrea să joace într-o piesă de teatru la școală chiar dacă n-a mai jucat niciodată până atunci.
Un elev de liceu își asumă un risc când se înscrie la un curs opţional de literatură dificil care îi trezește interesul, deși e foarte greu de crezut că îl va putea absolvi cu notă maximă. Ce am vrut să spunem cu aceste exemple? Că „asumarea de riscuri“ nu e un scop în sine și că trebuie încurajată înclinaţia de a căuta oportunităţi și de a învăţa cum să controlăm potenţialele lor trăsături negative sau posibilele consecinţe.
Elevul din clasa a IV-a care ridică mâna încearcă proactiv să înveţe ceva nou, chiar dacă nu pare prea „inteligent“ dacă răspunde „greșit“. Elevul din clasa a VIII‑a care vrea să joace în piesă la școală se gândește că poate evolua încercând să facă lucruri noi, chiar dacă la început „nu se pricepe“ să le facă. Iar elevului de liceu îi place atât de mult literatura, încât nu se lasă descurajat de probabilitatea de a lua notă mică. Acestea sunt o gândire și un comportament de tip antreprenorial. Copiii se pot strădui și pot face anumite lucruri fără să fie paralizaţi de teama că s‑ar putea întâmpla ceva rău, asta și pentru că ei stabilesc limitele.
Fragment din noul volum Calea învingătorului, de Richard Rende și Jen Prosek (subcolecția ”Psihologie practică pentru părinți”)
Gândiţi-vă astfel: când vă urcaţi într‑un copac, există o diferenţă între a încerca să ajungeţi la următoarea creangă care este departe (și a vă asuma riscul de a cădea) și a vă arunca pur și simplu spre acea creangă fără să aveţi în vedere nicio strategie.
Noi nu vrem să creăm o generaţie de oameni care caută senzaţii tari, ci să creștem copii care au un simţ antreprenorial dezvoltat și știu cum să găsească ocaziile potrivite — pe plan școlar, profesional, social, personal și fizic — fără să fie descurajaţi de posibilitatea unor consecinţe „negative“ și fără să fie paralizaţi de teamă.
Ca părinţi, ar fi poate util să găsim modalităţi de a ne încuraja copiii să caute oportunităţi folosindu‑și gândirea. Trebuie să creăm un mediu în care să fie incluse și inevitabilele eșecuri pe care copiii noștri le vor avea la un moment dat, întinzându‑se spre acea proverbială creangă de copac la care nu ajung. Și, într‑o oarecare măsură, cea mai mare problemă pentru părinţi este să accepte necesitatea acestui proces. Dacă privim în sens abstract lucrurile, totul pare simplu, numai că părinţii nu trebuie doar să aibă la îndemână un plasture când copilul cade și se rănește, ci și să se mulţumească cu ceva mai puţin decât un 10 obţinut la un test.
Leave a Reply