Să-l responsabilizăm. Şcoala e o responsabilitate pe care copilul are nevoie să şi-o asume, altfel va avea mereu probleme; prin urmare, îl pregătim mai bine dacă îl responsabilizăm încă de mic, dându-i diverse sarcini pe măsura capacităţilor şi abilităţilor lui, începând de la a-şi pune ordine în jucării şi în lucruşoare, până la mici sarcini gospodăreşti (să ducă gunoiul, să spele vasele, să strângă masa, să ude florile, să sorteze hainele pentru spălat, să ducă cârligele de rufe etc.).

Responsabilizându-l, el se va simţi valoros, capabil şi tot mai sigur pe el, va căpăta încredere în sine şi acesta este un factor esenţial în motivarea copilului pentru şcoală.

Daţi copilului sarcini, urmăriţi îndeplinirea lor, încurajaţi-l să se achite de ele şi ajutaţi-l cu instrucţiuni cât mai clare şi precise, iar la sfârşit apreciaţi pozitiv îndeplinirea lor.

  • Nu-l scutiţi mereu spunându-i că e prea mic, nu se pricepe, nu poate etc. În timp, va crede şi el că nu e în stare de nimic.
  • Nu-i spuneţi că singura lui sarcină e să se joace. Chiar dacă aveţi 100 de servitori şi asistenţi, copilul tot are nevoie să înveţe să se descurce singur în viaţă. Doar nu o să-i tragă cineva nădragii toată viaţa!
  • Nu renunţaţi să-i mai adresaţi solicitări doar pentru că nu se achită de acestea în mod corespunzător sau pentru că voi le faceţi mai repede şi mai bine. Copilul are nevoie de exerciţiu ca să înveţe. Ca noi toţi, de altfel.

¤¤¤

Să-l disciplinăm. Cu cât este mai disciplinat, cu atât va avea mai puţine probleme la şcoală, cu cadrele didactice şi cu ceilalţi colegi. Va respecta mai uşor regulile şcolii, cerinţele cadrelor didactice, va fi mai cuminte la ore şi în pauze, mai conştiincios şi mai sârguincios. Cu cât e mai răsfăţat, cu atât va crea şi îşi va crea mai multe probleme, crezând că toată lumea se cuvine să-l trateze ca pe un prinţ, aşa cum fac mama şi tata.

Dacă el e obişnuit să se ridice şi să plece când ceva nu-i convine, cum credeţi că va aştepta să se sune de pauză în caz că s-a săturat de oră şi are chef să alerge? Nu vă bazaţi pe faptul că şcoala o să-l disciplineze pentru că

  • s-ar putea să înveţe ce e disciplina în modul cel mai neplăcut cu putinţă (cu ajutorul sancţiunilor disciplinare) şi
  • nu e sigur că se va disciplina, ci există riscul să aibă abateri disciplinare din ce în ce mai grave, mergând până la măsuri radicale cum este, de pildă, exmatricularea. Nu folosiţi medode violente de disciplinare, chiar dacă aşa aţi fost educaţi de părinţi atunci când eraţi copii. Căutaţi să vă însuşiţi metodele disciplinei pozitive.

¤¤¤

  • Copilul trebuie să respecte solicitarea unui adult/ persoană învestită cu autoritate – fie de a se opri din ceea ce face, fie de a face ceva anume. Dacă nu ascultă atunci când învăţătoarea îi cere, de pildă, să nu mai răspundă neîntrebat sau să meargă la tablă, se va pune într-o situaţie dificilă, ceea ce va atrage (foarte posibil) o sancţiune. Copiii neascultători sunt consideraţi copii-problemă.
  • Copilul trebuie să-şi poată controla nerăbdarea şi emoţiile negative altfel riscă să fie considerat agresiv, violent, deci, din nou, copil-problemă.
  • Copilul trebuie să ştie că nu are voie să agreseze pe alţi copii verbal sau fizic, să îi ameninţe, să-i umilească, să se poarte urât, altfel va intra curând în conflict cu colegii şi cadrele didactice. Nu e suficient doar să-i explicăm, e nevoie să transformăm această regulă într-o regulă de viaţă.
  • Copilul trebuie să ştie că nu are voie să distrugă bunurile şcolii şi lucrurile celorlalţi copii. O atitudine de dispreţ faţă de lucrurile sale, ale şcolii şi ale celorlalţi copii se clădeşte încă din fragedă pruncie, atunci când îi permitem copilului să izbească jucăriile şi să le distrugă pentru că e nervos, grăbindu-ne să i le înlocuim pentru că, vezi Doamne, ne permitem.

¤¤¤

Să-l ajutăm să-şi dezvolte conştiinţa de sine, empatia, abilităţile sociale şi managementul emoţiilor.

¤¤¤

Să-l ajutăm să-şi dezvolte vorbirea şi vocabularul. Copiii încep să înveţe cuvintele, sensurile lor şi regulile gramaticale prin observaţie şi imitaţie. Prin urmare, cu cât vorbim mai mult şi mai corect cu copilul nostru, cu cât îl încurajăm mai mult să folosească cuvintele pe care le aude şi să le folosească pentru a-şi formula dorinţele şi cerinţele (în loc să arate cu degetul), cu atât mai uşor va învăţa să vorbească.

Ca regulă generală, fetiţele vorbesc mai repede şi mai bine decât băieţeii graţie unei arii corticale a vorbirii mai bine reprezentate, dar dacă vorbim mai mult, le dăm şi lor mai mult şansa de a-şi exersa vorbirea. Pentru aceasta:

¤¤¤

  • Repetaţi din când în când ceea ce copilul afirmă mai înainte de a adăuga ceva nou în conversaţie: Azi am dansat la grădiniţă, spune copilul. Grozav, ai dansat la grădiniţă! Ai învăţat un dans nou?
  • Integraţi afirmaţiile copilului în fraze mai ample. Mă joc cu păpuşa, spune el. Te joci cu păpuşa primită de la Moş Crăciun.
  • Citiţi copilului povestioare de la vârste foarte fragede, chiar dacă vi se pare că e prea mic, mai ales înainte de culcare. Cărţile colorate, cu ilustraţii atrăgătoare sunt cele mai recomandate.
  • Cereţi-i să vă spună şi el câte o poveste din cele pe care i le-aţi citit, măcar din când în când.
  • Obişnuiţi-l să-şi însoţească mereu cererile cu te rog, să răspundă cu mulţumesc/ nu, mulţumesc şi să salute. Buna creştere şi politeţea valorează mai mult decât aurul.

¤¤¤

Să-l ajutăm să citească

Cititul este una dintre abilităţile esenţiale pentru învăţare. Fără această abilitate, nu putem vorbi de succes şcolar.

  

Fragmente din cartea  Şi tu poţi fi SUPERNANNY (2) – cu copilul la școală scrisă de Irina PETREA