Prietenul ne respinge. Partenerul ne părăseşte. Firma ne concediază. O fiinţă dragă moare pe neaşteptate. Ne simţim devastaţi şi nu ştim cum să ne confruntăm cu acest fapt care ne-a ieşit în cale.

În astfel de crize suntem înspăimântaţi şi, totodată, copleşiţi de durere. Descoperim că sursele noastre de siguranţă nu au o bază reală. Meister Eckhart spunea: „Totul este destinat să fie pierdut, astfel încât sufletul să se afle într-un neant nestânjenit.” O criză duce la o descărcare. Dar a ce? Numai a iluziilor, deghizărilor şi măştilor pe care ne bazam pentru a ne stabili identitatea. Adevăratul Sine poate apărea numai când eul amăgitor se predă.

O criză a eului este depăşită cu succes atunci când, dezmembrându-ne, avem încredere că ne vom readuna. Încrederea noastră se bazează pe faptul că eul sănătos este capabil de reintegrare. Aceasta înseamnă să fii transformat prin durere. Durerea a fost inutilă dacă ne reluăm întregul control în timp ce toate semnele spun „Lasă să se întâmple”. Jung vorbea despre aceasta ca despre „restaurarea regresivă a personei.” Este ca şi cum ne-am pune vechea mască înapoi. Este un refuz de „a ne afla în neantul nestânjenit”, singura rampă de lansare a unui nou mod de viaţă.

Miturile creaţiei încep cu un haos. Haosul este premisa pentru ca ceva nou să iasă la suprafaţă. Legătura semnificativă este sincronicitate. O criză personală este un microcosmos al haosului primordial şi condiţia necesară sincronistică a potenţialităţilor creative. Când lucrurile din viaţa noastră se întorc cu susul în jos, înseamnă că în interiorul nostru se pregăteşte o naştere. Putem întreba „De ce eu?” De ce face parte din vocabularul intelectului şi al raţiunii. Criza nu ne ascultă cu urechile minţii. Ea transcende şi sfidează raţionalul. Paradoxul unui haos este acela că, în mod necesar, precede o nouă creaţie. Logica şi înţelegerea lucrurilor sunt, de obicei, imposibil de obţinut într-o situaţie de criză. Comportamentul adecvat este să intri într-o stare de repaus, să pluteşti deasupra apelor învolburate, nu să le dai deoparte.

Criza este o provocare de a ne schimba. Schimbarea înseamnă a descoperi o nouă forţă în noi înşine şi a ne comporta în conformitate cu aceasta; a rămâne neschimbat înseamnă a regresa. Nu există vreo cale de mijloc sigură. De aceea, într-o criză, pătrundem în hău. Observăm în ce măsură siguranţa noastră era o cârjă menită să susţină un eu fragil. Într-o criză, ne simţim incapabili să menţinem vechile structuri în siguranță. Atunci, suntem obligaţi să ne adunăm forţele şi să ne deplasăm spre ceva nou. Probabil că o manifestare a harului divin se îndreaptă spre noi; găsim o putere pe care nu credeam să o avem. Depăşim criza; după furtună, suntem încă în picioare. Ceea ce ne ameninţă cu distrugerea duce la progres. A apărut un paradox; fără cârje, rămânem în picioare. Emily Dickinson foloseşte aceeaşi metaforă:

Fragment din:

Schelele ajută Casa

Până când aceasta este construită

Iar apoi schelele sunt îndepărtate –

Şi potrivită, dreaptă,

Casa se susţine pe sine;

Încetând să-şi mai amintească

Constructorul şi Tâmplarul.

În ăst fel Viaţa desăvârşită

Scândura şi Cuiul le părăseşte

Şi cu încetul – Schelăria cade –

Ridicându-se Sufletul.