Tocmai când intram în clasă pentru a‑mi recupera fiica de la grădiniţă, am auzit‑o fără să vreau pe educatoare spunându‑i fiicei mele: ”Ai desenat cel mai frumos copac. Bravo.” Câteva zile mai târziu, a arătat spre alt desen al fiicei mele, remarcând: „Tu chiar eşti o artistă!“. De fiecare dată am rămas fără cuvinte.
Cum să îi explic educatoarei că aş fi preferat să nu‑mi laude fiica?
În vremurile de astăzi împărţim cu dărnicie laude copiilor noştri. Lauda, încrederea de sine şi performanţa şcolară, se crede în general, se ridică şi cad împreună. Însă cercetarea actuală sugerează altceva — în ultimii zece ani, mai multe studii asupra stimei de sine au ajuns la concluzia că a lăuda un copil numindu‑l „deştept“ s‑ar putea să nu îl ajute la şcoală. De fapt, s‑ar putea să cauzeze rezultate scăzute. Adesea un copil va reacţiona la laudă prin renunţare — de ce să faci un desen nou dacă deja l‑ai făcut „pe cel mai bun“? Sau copilul ar putea pur şi simplu să repete aceeaşi lucrare — de ce să deseneze ceva nou sau într‑un fel nou dacă aşa cum l‑a făcut deja este întotdeauna apreciat?
Dar dacă lauda nu construieşte încrederea unui copil, ce o face?
La scurtă vreme după ce am devenit psihanalist, am discutat toate aceste lucruri cu o femeie în vârstă de optzeci de ani pe care o chema Charlotte Stiglitz. Charlotte — mama câştigătorului Premiului Nobel pentru economie Joseph Stiglitz — preda cursuri pentru creşterea eficienţei lecturii în nord‑vestul Indianei de mulţi ani. „Nu laud un copil mic pentru că a făcut ceea ce ar trebui să facă“, mi‑a spus. „L‑am lăudat când a făcut ceva cu adevărat dificil — cum ar fi să împartă jucăriile sau să dea dovadă de răbdare. Şi mai cred că e important să spună ”mulţumesc”.
Odată am privit‑o pe Charlotte lucrând cu un băiat de patru ani care desena. Când acesta s‑a oprit şi şi‑a îndreptat privirea spre ea — probabil, aşteptând laudă —, ea a zâmbit şi a spus: „E mult albastru în pictura ta“. El a răspuns: „Este heleşteul din apropierea casei bunicii mele — e un pod“. A luat un creion maro şi a spus: „Îţi voi arăta“. Fără să se grăbească, ea i‑a vorbit copilului, dar, mult mai important, a observat, a ascultat. A fost prezentă.
A fi prezent e ceea ce construieşte încrederea copilului, pentru că îi arată acestuia că merită să te gândeşti la el.
Fără asta, un copil poate ajunge să creadă că activitatea sa e doar un mijloc de a câştiga lauda, în loc să fie un scop în sine. Cum ne putem aştepta ca un copil să fie atent dacă noi nu suntem atenţi la el? A fi prezent, fie alături de copii, fie alături de prieteni sau chiar faţă de tine însuţi, este întotdeauna o muncă grea. Dar nu este această atenţie — sentimentul că cineva încearcă să se gândească la noi — ceva ce ne dorim mai mult decât ne dorim lauda?
Fragment din Sensurile ascunse ale vieții de Stephen Grosz
Leave a Reply