Să ne imaginăm lumea schimbată într‑o clipită dintr‑un loc al fricii, al nesiguranței și al goliciunii sufletești într‑un loc al minunăției, plin de frumusețe și un număr copleșitor de ființe, invizibile și totuși prezente.
Să ne imaginăm o cască asemeni celor pe care le purtau cândva scafandrii: una care acoperă în întregime capul ca un bol. Apoi să ne închipuim că această cască este făcută dintr‑o substanță magică, asemănătoare sticlei, una atât de subțire și de imperceptibilă încât lasă să treacă aproape totul prin ea. Nu se murdărește niciodată, nu se udă și este absolut transparentă la lumină și penetrabilă față de aer. În esență, e ca și cum casca nici n‑ar exista.
Atât doar că este. Și singurul lucru pe care această cască îl blochează — împiedicând persoana care o poartă să‑l experimenteze — este lumea spirituală. Orice altceva trece de aceste căști. Numai acel lucru — acea parte singulară și extrem de importantă a lumii, fără de care lumea nu este cu adevărat completă, ci doar pe jumătate — nu reușește să treacă de ea.
Uneori, dacă lumina și circumstanțele sunt așa cum trebuie, poți să întrezărești căștile pe care ceilalți oameni le poartă pe cap când treci pe lângă ei pe stradă. Uneori, căștile pe care le poartă sunt atât de evidente — atât de vizibile — încât pare ridicol că ei înșiși nu le observă. Dar, pe de altă parte, la fel de des, cei mai mulți dintre noi nu reușim să observăm că și noi înșine purtăm așa ceva.
Ce fel de lume vedem când privim prin aceste căști magice, care filtrează spiritualitatea? Vedem o lume în care pământul este doar pământ, în care se întâmplă lucruri bune și lucruri rele, unde există fericire și tristețe și în care oamenii se nasc și mor. Totuși, cumva, nimic din toate acestea nu pare să însemne atât de mult. Vedem o lume în care totul este relativ și în esență nesemnificativ, dar pare caraghios să ne plângem de acest lucru sau chiar să‑l aducem în discuție.
Pe lângă faptul că nu are un scop real, lumea văzută prin sticla acestei căști nu are nicio justiție reală. Unii oameni fac lucruri „bune“, alții fac lucruri „rele“, dar acestea sunt doar niște cuvinte pe care le‑am inventat ca să înțelegem lucruri pe care de fapt nu le putem înțelege. Adesea, oamenii răi o duc foarte bine în această lume stranie, fără noimă, în vreme ce oamenii cumsecade trebuie să suporte tot felul de presiuni și dificultăți.
Unul dintre cele mai ciudate lucruri legate de aceste căști este că, și atunci când conștientizăm că le purtăm, nu putem pur și simplu să le scoatem. Nu pot fi smulse prin forța brațelor sau sparte cu un ciocan. Sunt extrem de îndărătnice, extrem de rezistente.
Sau sunt așa în cea mai mare parte a timpului. Dar uneori vin momente când căștile par să dispară singure, fără niciun efort din partea noastră. Dintr‑odată constatăm că… au dispărut. În astfel de momente, ne uităm în jurul nostru, la lume, ca și cum n‑am fi văzut‑o niciodată până atunci.
Despre acele momente este cartea Dovada existenței îngerilor.
Ptolemy Tompkins
Leave a Reply