Sylvia a intrat în salonul de terapie intensivă şi a stat lângă pat alături de Bond, care şedea tăcut şi‑mi mângâia mâna. Sylvia şi‑a pus mâna pe braţul meu şi l‑a mângâiat cu blândeţe. Aşa cum se întâmplase toată săptămâna, capul meu era uşor întors într‑o parte.
Timp de o săptămână, toată lumea se uitase la faţa mea, nu în ea. Singura dată când ochii mei s‑au deschis a fost când doctorii mi‑au controlat dilatarea pupilei ca reacţie la lumină (una dintre cele mai simple, dar foarte eficiente căi de verificare a funcţionării trunchiului cerebral), sau când Holley şi Bond, în pofida instrucţiunilor repetate ale doctorilor, insistaseră să le deschidă şi întâlniseră doi ochi morţi şi neancoraţi, uitându‑se pieziş, ca ochii unei păpuşi stricate.
Dar acum, când Sylvia şi Bond se uitau înspre faţa mea flască, refuzând cu hotărâre să accepte ceea ce tocmai auziseră de la doctor, ceva s‑a întâmplat.
Fragment din:
Ochii mei s‑au deschis.
Sylvia a ţipat. Ulterior avea să‑mi spună că următorul şoc, aproape la fel de impresionant ca deschiderea ochilor, a fost provocat de modul în care aceştia au început imediat să privească în jur. Sus, jos, aici, acolo… Îi aminteau nu de un adult care tocmai a ieşit dintr‑o comă de şapte zile, ci de un bebeluş — un copil nou născut în această lume, privind în jur la ea, receptând‑o pentru prima oară. Într‑un fel, avea dreptate.
Sylvia şi‑a revenit din şocul iniţial şi şi‑a dat seama că eram agitat dintr‑un motiv oarecare. A ieşit grăbită din salon, ducându‑se la Holley, care stătea la fereastra mare şi vorbea la telefon cu Eben IV.
— Holley… Holley! a strigat Sylvia. S‑a trezit! E treaz! Spune‑i lui Eben că tatăl lui îşi revine.
Holley s‑a uitat lung la Sylvia.
— Eben, a spus ea în telefon, te sun eu mai târziu. E… tatăl tău, revine… la viaţă.
Mergând mai întâi normal, apoi alergând, Holley a intrat în salonul meu, urmată îndeaproape de dr. Wade. Aşa cum era de aşteptat, eu mă zvârcoleam în pat. Nu mecanic, ci pentru că eram conştient şi ceva mă deranja în mod clar. Dr. Wade
a înţeles de îndată despre ce era vorba: tubul respirator era încă în gâtul meu. Nu mai aveam nevoie de acel tub deoarece creierul meu, împreună cu tot restul corpului meu, tocmai reveniseră la viaţă. A întins mâna, a tăiat banda adezivă cu care era lipit şi l‑a extras cu grijă.
— Totul e bine, am spus, radiind acel mesaj plin de fericire în timp ce rosteam cuvintele. I‑am privit pe fiecare dintre ei, profund, confirmând miracolul divin al înseşi existenţei noastre.
— Nu vă faceţi griji… totul este bine, am repetat, ca să risipesc orice îndoială. Phyllis mi‑a spus mai târziu că era ca şi cum aş fi împărtăşit un mesaj crucial de dincolo, că lumea este aşa cum trebuie să fie, că nu avem de nimic a ne teme. A spus că adesea îşi aminteşte acel moment când este neliniştită de cine ştie ce grijă mundană — să găseşti alinare în conştientizarea faptului că nu suntem niciodată singuri. În timp ce făceam inventarul celor prezenţi, păream să revin la existenţa mea pământească.
— Ce faceţi voi aici? i‑am întrebat pe cei adunaţi acolo.
La care Phyllis a replicat:
— Ce faci tu aici?
Leave a Reply