Ce se întâmplă când psihoterapeutul se îndrăgostește de clientă? Iubirea (cea grijulie, nu cea sexuală) poate fi un ingredient în cadrul terapiei? Iată două întrebări de care terapeuții (mai nou, terapeutele) fug ca de ciumă. De ce? Susan Baur caută un răspun în cartea sa, Ora de intimitate:

***

Terapia relațională

În ziua de azi, clinicienii chemaţi să răspundă la aceste întrebări sunt femeile, şi nu numai pentru că ele reprezintă acum două treimi din totalul psihoterapeuţilor şi numărul lor este în creştere, ci şi pentru că ele sunt deosebit de receptive la ideea că relaţia dintre terapeut şi client este cea care face terapia să funcţioneze. (…) Deloc surprinzător, clinicienii femei au un mod diferit de-a proceda, şi, chiar dacă există multe forţe care înrâuresc ocupaţia psihoterapiei, femeile îşi fac şi ele simţită influenţa.

Unul din moduri este prin a încuraja un curent relativ nou de gândire, denumit şcoala terapiei relaţionale. Terapia relaţională îşi propune să-i aşeze pe terapeut şi pe client într-un raport de egalitate mult mai clar pronunţat decât în terapiile convenţionale, şi pune accentul pe efectul curativ al relaţiei care se stabileşte între cei doi. Terapia relaţională nu doar că este primită cu braţele deschise de terapeuţi şi pacienţi, care-o văd drept modalitate firească de-a intra în relaţie cu alţi oameni şi drept metodă eficace de-a se reechilibra, ci stimulează şi adoptarea unei noi optici asupra legăturilor dintre medic şi pacient.

Ca de la părinte la copil

Ideile lui Ferenczi despre analiza reciprocă şi despre realul raport care se dezvoltă, în pofida atitudinii profesionale a unui clinician, au ajuns să fie azi mai în vogă decât în timpul vieţii lui.

Paradoxal, feminizarea psihoterapiei ameninţă să reteze scurt tocmai câteva din întrebările al căror răspuns speră să-l inspire.

  • În primul rând, multe din femeile care susţin terapia relaţională refuză cu emfază să ia în considerare atracţia care s-ar putea să facă parte din tabloul general.
  • Şi în al doilea rând, cu atâtea femei care inundă domeniul, este foarte probabil să se reducă problema sexului între un medic şi o fostă pacientă, diminuându-se deci imperativul de a-i investiga incidenţa.

Reţelele organizate pentru ajutorarea victimelor abuzului sexual, precum şi seminariile şi atelierele de discuţii le explică adeseori clientelor că sentimentele şi acţiunile sexuale nu au ce căuta, sub nicio formă, în terapie. Unica relaţie admisibilă, subliniază toate aceste forumuri, este o legătură proteguitoare şi de încurajare benefică între terapeut şi clientă.

Atât de mare este spaima că orice formă de atracţie erotică va duce la abuz, încât lui Eros nu i se îngăduie să pătrundă în nicio discuţie serioasă despre terapie. Cu alte cuvinte, s-ar părea că, deşi noua generaţie de clinicieni femei adoptă o nouă perspectivă asupra relaţiei terapeut–client, multe insistă să facă acest lucru din poziţia sigură, lipsită de orice risc, a unui cadru conceptual parental.

Magnetism animal/intimitate/dragoste

Ele se arată vitejeşte dispuse să înlăture amortizoarele care prin tradiţie i-au separat pe doctor şi pacient − bagheta de sticlă a lui Mesmer şi transferul freudian, de exemplu −, dar numai în măsura în care le pot înlocui cu convingerea că terapia este în esenţa ei un duet părinte-copil. Aşa cum i-am auzit spunând pe clinicienii de ambele sexe, dacă un practician realmente se simte ca un părinte, un foarte puternic tabu îl va proteja de tentaţia de-a ceda atracţiei.

În prezent, se consideră că este necesar să existe o triplă potrivire sau compatibilitate între doctor, pacient şi obiectivele terapiei, pentru ca tratamentul să fie eficace. Dar, pe parcursul a treizeci şi ceva de ani de discuţii, două aspecte ale acestei relaţii de bună potrivire au fost în mod repetat afirmate, rămânând însă hotărât nestudiate.

Unul este reciprocitatea relaţiei doctor–pacient, inclusiv schimbările − bruşte şi profunde sau treptate şi subtile −, pe care terapia le stimulează în clinicieni. Celălalt este fervoarea caracteristică unei bune relaţii doctor–pacient. Forţele ilogice şi profund emoţionale care stau la baza relaţiei au părut să fie mult prea aproape de iubirea romantică, pentru a putea fi cercetate în condiţii de siguranţă. Denumite uneori sugestie (Chertok) sau magie (E. Fuller Torrey), magnetism animal (Mesmer), intimitate (Nouwen) şi, în rare ocazii, dragoste (Havens, Hillman), aceste schimburi preverbale sau nonverbale circulă în tăcere între doctor şi pacient.

Ca-n Evul Mediu

În ciuda sărăciei de studii serioase în acest domeniu, eu voi lansa ideea că o formă sau alta de dragoste este necesară în terapia pe termen lung. Deşi se pot face multe observaţii în sprijinul acestei poziţii, eu nu voi invoca decât două.

  • Una este aceea că relaţia doctor–pacient are multe elemente în comun cu tradiţia occidentală a iubirii romantice sau a dragostei cavalereşti, în accepţia moravurilor din Franţa medievală. Ambele reprezintă un mod ideal − şi, în istoria lumii, unul neobişnuit − de a trata altă persoană.
  • Cealaltă este aceea că „travaliul“ pe care îl fac în lume atât relaţia doctor–pacient, cât şi dragostea însăşi rezidă în crearea unor persoane individualizate. Cu toate că numai unii clinicieni − cum ar fi specialiştii în psihologia dezvoltării, psihanaliştii şi consilierii pastorali − vorbesc deschis despre rolul iubirii în dezvoltarea unui sine, eu sunt de părere că, în terapia pe termen lung, dragostea este forţa modelatoare şi formatoare care creează şi apoi întreţine ceea ce noi numim indivizi.