Bluza pe gât scotea și mai mult în evidenţă trăsăturile ei fine, ceea ce o făcea să arate ca un… ca un personaj de desene animate. Pielea ei și conturul feţei arătau ca un cuţit pentru unt pe care l-ai șlefuit o săptămână cu cel mai fin șmirghel, până când lemnul a devenit alunecos ca mătasea.

Fragment din:

Oskar își drese vocea.

— Câţi ani ai?

— Tu ce crezi?

— Paișpe’, cinșpe’.

— Arăt de paișpe’?

— Da. Adică, nu, dar…

— Am doișpe’ ani.

— Doișpe’!

Iuhuuu, aplauze. Probabil că era mai mică decât Oskar care împlinea treisprezece peste o lună.

— Când e ziua ta?

— Nu știu.

— Cum adică, nu știi ? Păi, când sărbătoriţi… ziua ta și așa?

— N-o sărbătorim.

— Dar maică-ta și taică-tău tre’ să știe!

— Nu. Maică-mea a murit.

— Oh. Aha. Cum a murit?

— Nu știu.

— Nici tatăl tău… nu știe?

— Nu.

— Și… adică… nu primești niciun cadou sau chestii de genul ăsta?

Fata se apropie mai mult. Aburul din gura ei se întinse spre faţa lui și luminile orașului din ochii săi se stinseră când ajunse în umbra lui Oskar. Pupilele fetei arătau ca două găuri negre de mărimea unor bile de sticlă afundate în capul ei.

E tristă, săraca. Foarte, foarte tristă.

— Nu. Nu primesc niciun cadou. Niciodată.

Oskar dădu din cap cu gâtul ţeapăn. Lumea din jurul lui încetase să mai existe. Nu mai vedea decât cele două găuri negre și gura care respira spre el. Aburul din gurile lor se amestecă, se ridică și  dispăru.

— Vrei să-mi dai un cadou?

— Da.

Vocea lui nu semăna nici măcar cu un șoptit. Era doar un curent de aer pe care-l expirase. Faţa ei era aproape de el. Privirea lui fu atrasă de obrazul ei neted ca un cuţit de lemn.

Din cauza asta, Oskar nu observă schimbarea din privirea ei, ochii îngustaţi și expresia diferită. Felul în care buza superioară se ridică și dezveli o pereche de incisivi mici și gălbui. Văzu doar obrajii ei și, în timp ce dinţii fetei se apropiau de gâtul lui, ridică mâna și o mângâie pe obraz. Fata rămase pe loc, se cutremură, apoi se retrase câţiva pași. Ochii își redobândiră lumina de dinainte, becurile din oraș se aprinseră iar.

— Ce-ai făcut?

— Scuze… am…

— Ce-ai făcut?

— Am…

Oskar se uită la mâna cu care ţinea cubul și slăbi puţin strânsoarea. Îl strânsese atât de tare, încât colţurile îi lăsaseră urme întunecate în palmă. Întinse cubul spre fată.

— Îl vrei? Ţi-l dau dacă vrei.

Fata scutură din cap.

— Nu. E al tău.

— Cum… te cheamă?

— Eli.