Magdalena Mărculescu: Bun găsit, Guillaume Musso!

Guillaume Musso: Bună ziua!

M.M.: Bine ați venit la acest interviu la București, într-o călătorie imaginară – singura posibilă, dar care este minunată. Tocmai am tradus în română și am publicat cel mai recent roman al dvs. – Viața e un roman. Este o delectare desăvârșită pentru cititorii noștri, care vă cunosc deja romanele. Am publicat până acum la Editura Trei Fata și noaptea, apoi Viața secretă a scriitorilor, iar acum, Viața e un roman. În Franța se spune că sunteți autorul cel mai citit pe perioada pandemiei. Din păcate, pandemia se prelungește, însă cred că sunteți mândru. Este dificil și în același timp reprezintă o bucurie să știi că ești un autor foarte cunoscut și îndrăgit de cititori. Cum resimțiți dvs. acest lucru?

G.M.: Desigur, înainte de toate este o plăcere, o mare mândrie. Întotdeauna am considerat că o carte începe să ființeze în momentul în care este citită. Paul Auster spunea că la existența unui roman contribuie în mod egal și cel care-l scrie, și cel care-l citește. Mereu am fost de acord cu afirmația lui. Cu romane din genuri destul de diferite, cititorii mă urmăresc an după an, ceea ce mă bucură foarte mult. Nu reprezintă o presiune pentru mine. Lucrez 10 ore pe zi aproape în fiecare zi a anului. Îmi duc fiul la școală dimineața, după care lucrez în atelierul meu de la ora 9 până la ora 19. În timp ce scriu, nu mă gândesc că voi fi, poate, citit de 500.000 sau de 1.000.000 de persoane, dimpotrivă. Încerc să intru constant în starea de spirit pe care o aveam pe când îmi scriam primul roman și nu știam dacă aveam să fiu publicat sau nu.

M.M.: Ne puteți vorbi despre primul dvs. roman? Practic, de când ați început să scrieți, ați conceput câte un roman aproape în fiecare an. Uimitor! Aceste 10 ore de lucru s-au transformat într-un roman pe an.

G.M.: Am avut o altă meserie înainte, timp de 10 ani am fost profesor de economie, deci am avut o viață înainte de scris. Și după ce am început să am succes am continuat să mă trezesc devreme, să merg la lucru ca oamenii obișnuiți. Pentru mine, este important să le arăt copiilor mei, care sunt încă micuți, că tati merge la lucru ca mami, ca celelalte cunoștințe ale noastre. Însă nu scriu niciodată acasă. Nu reușesc deloc să scriu acasă. Apartamentul nostru este dedicat cuplului, familiei, copiilor. Am, în schimb, un birou mare pe care îl numesc „atelierul” meu și acolo îmi place să lucrez. De fapt, este o plăcere, în același timp bucurie și suferință care se îmbină. Dimineața, când pornesc calculatorul, sunt mereu nerăbdător să văd ce-mi vor rezerva personajele în ziua aceea.

M.M.: Vorbiți despre separarea vieții dvs. profesionale, cea de scriitor, față de cea personală. Vom reveni la subiectul acestei distincții. Aș dori să vorbim despre cel mai recent roman al dvs., Viața e un roman. Este o carte extraordinară, care începe ca un thriller de Stephen King, dar este o reflexiune intensă și profundă asupra vieții de scriitor. Ce mi-a plăcut foarte mult este acest joc de-a v-ați ascunselea între viața reală și cea imaginară, precum și statutul de scriitor, care se plasează între cele două. Voi citi începutul cărții pentru publicul nostru, deoarece este unul cu greutate. Cartea începe astfel: “Brooklyn, toamna anului 2010. Acum șase luni, pe 12 aprilie 2010, fetița mea de trei ani, Carrie Conway, a fost răpită în timp ce ne jucam amândouă de-a v-ați ascunselea în apartamentul meu din Williamsburg”. Este o frază rostită de protagonistă, dar este ea, oare, protagonista romanului? Cartea dvs. înlănțuie evenimente ca într-un scenariu suprarealist, astfel că, la un moment dat, se estompează granițele dintre realitate și ficțiune, deoarece vreți să transmiteți, prin replicile personajelor dvs., ideea că linia despărțitoare dintre realitate și ficțiune este nesigură. De altfel, la finalul cărții apare acest citat, spus de un scriitor: „Toată viața am considerat că granița dintre realitate și ficțiune este foarte neclară”. Vi s-a întâmplat vreodată, în calitate de scriitor, să simțiți confuzia dintre cele două, în timp ce scrieți?

G.M.: Tot timpul. În cazul meu, este ceva deosebit de semnificativ că ficțiunea a jucat mereu un rol la fel de important ca viața. François Truffaut afirma că filmul este mai tare decât viața, iar timp de multă vreme și eu mi-am spus că scrisul și ficțiunea bat viața. Singurul lucru care mă ancorează în realitate sunt copiii mei, de 6 și 3 ani. Doar în cazul lor lumea ficțiunii se spulberă într-o clipită, dacă au nevoie de mine sau trebuie să mă ocup de ei. Atunci mă aflu 100% în lumea reală. Cu această excepție, frontierele nu mai sunt la fel de clare. Timp de multă vreme am avut două meserii: predam economie ziua și scriam noaptea, între orele 20 și 3 dimineața, adesea foarte obosit. Tocmai această stare de oboseală făcea să nu mai fie clară granița dintre ficțiune și realitate. Aminteam de Stephen King. El spunea că a scrie înseamnă să închizi o ușă, adică să găsești o modalitate de a ieși din lumea reală pentru a te lăsa contaminat, treptat, de universul imaginației. Iar dacă nu crezi suficient de tare că lumea imaginară există, este mult mai complicat să poți scrie. Din clipa în care te simți în largul tău în această lume și ai o adevărată familiaritate cu personajele tale, scrisul devine cu adevărat palpitant.

M.M.: Îl citați pe Stephen King la un moment dat în carte, cu referire la metoda lui. El credea că întâmplările preexistă lor însele. Ați derulat vreodată filmul propriilor povești sau vi se întâmplă ca personajele să meargă dincolo de ce ați planificat pentru ele?

G.M.: Mi se întâmplă ambele lucruri, depinde de roman. Pe unele le-am scris urmând schema stabilită la început, iar cu altele, dimpotrivă, am pornit la drum fără să știu exact unde ajung, fiind deschis la orice întâmplări urmau să-mi propună personajele pe parcursul procesului de scris. Nu există reguli pentru a scrie un roman, fiecare este unic din punctul meu de vedere. Nu am o metodă anume, să spun că am scris cutare roman în 6 luni, pe altul în 2 ani. Unele au fost destul de simple, iar scrisul la altele a fost un adevărat calvar. Cu fiecare nou roman, intri pe un tărâm necunoscut. Nu înseamnă că dacă ai scris deja 10 cărți, îți vine ușor să o scrii și pe cea de-a 11-a. Scriitorul din romanul meu spune că, atunci când se apucă să scrie un roman nou, se simte dezarmat, de parcă ar trebui să escaladeze munții Himalaya.

M.M.: Impresia pe care mi-a lăsat-o Viața e un roman, spre deosebire de celelalte, este că sunteți implicat în scris într-un mod performativ. Ca cititor, te întrebi dacă scriitorul este stăpân pe situație sau dacă nu cumva s-a lăsat dus de val, pentru că miza cărții este să afli cine este autorul. Până la urmă, cititorul se întreabă Dar ce se petrece? Cine ce rol are în narațiune?

G.M.: Ideea inițială a acestei cărți mi-a venit pentru că, de 15 ani, de când mă tot întâlnesc cu cititori, întrebările pe care mi le tot pun ei sunt În ce vă găsiți inspirația? Ce ritual de scris aveți? Cum arată ziua unui scriitor? Cititorii îți pun întrebări despre personaje, ce s-a întâmplat cu ele, așa că mi-am dorit să le dau puțin acces la cutia neagră a scrisului, să le arăt cititorilor fața nevăzută a procesului de scriere a unui roman, cu tot cu entuziasmul pe care ți-l poate da scrisul și cu chinul la care te supune uneori.

M.M.: Citesc acum un extras din romanul dvs.: “Ai vrut să devii scriitor pentru că te excită să fii un tiran care și terorizează personajele?” Iar răspunsul: “Nabokov, care declara că personajele sale erau ca niște «condamnați la galere». Sclavi într-o lume în care el era «dictatorul absolut», «singurul responsabil de stabilitatea și de adevărul ei».” Cine este stăpân: autorul sau personajul?

G.M.: Întotdeauna mi-a plăcut mult această frază a lui Nabokov: personajele mele sunt sclavii mei de la galere, trebuie să se supună oricărei comenzi pe care le-o transmit din ochi sau arătând cu degetul. Am simțit că în cele mai reușite cărți ale mele, personajele mi-au scăpat de sub control. Chiar așa îți dai seama dacă ești pe calea cea bună cu scrisul. Altfel, nu există nimic care să prevestească dacă personajele au chef să facă ceva – în acel caz, personajele ar înceta să mai fie ființe de hârtie și s-ar impune în viața reală ca niște personaje în carne și oase. Acest lucru este destul de stimulator.

M.M.: La un moment dat, personajul dvs. afirmă: „Orice s-ar spune, romancierilor nu le place ca personajele lor să le pună cuțitul la gât”. Vi s-a întâmplat vreodată, ca scriitor, să vă urâți vreunul dintre personaje?

G.M.: Să urăsc, nu. Încerc să fiu empatic cu personajele mele, chiar și cu cele negative. Odată ce am finalizat romanul, mă întreb adesea ce s-a întâmplat cu personajele, deși știu bine, ca ființă umană rațională, că aceste personaje nu există în realitate. Ele au, în schimb, o existență imaginară și sunt foarte uimit că cititorii m-au întrebat de mai multe ori ce s-a întâmplat cu personajele. Sunt convinși că am acest răspuns. Uneori le răspund că nu știu nimic despre ele, ceea ce îi miră pe cititori. Așadar, nu mi-am urât niciodată personajele, dar mă gândesc des la ele ulterior. Cu cât trece mai mult timpul, cu cât scrii mai multe cărți, cu atât ai mai multe personaje care îți ocupă mintea.

M.M.: Acum am o întrebare legată în general de sursa de inspirație și în special de legătura dintre dramatizare și creație. Evoc exemple dintr-unul din romanele dvs. anterioare, Viața secretă a scriitorilor: Nathan Fawles, personajul principal, pe care îl cunoaștem cu adevărat, se izolează și refuză să mai scrie. Este scriitor celebru, dar, într-o bună zi, nu mai vrea deloc să mai scrie. Nimeni nu înțelege de ce. În Viața e un roman apare un alt personaj, Flora Conway, mama fetiței dispărute, care, după drama trăită, refuză să mai scrie. Însă editoarea ei face presiuni asupra ei, cu argumentul că suferința o face să scrie, chiar ajungem să credem la un moment dat că editoarea i-a făcut rău pentru ca ea să reușească să scrie. În contextul unui autor care renunță la scris, vă întreb: trebuie să trăiești lucruri dramatice, fundamentale, profunde, care schimbă sintaxa personalității pentru a porni în aventura unui roman?

G.M.: Cred că depinde de autor. În cazul meu, momentele de fericire absolută nu generează idei de fir narativ sau nu-mi dau poftă de scris, atunci când sunt deplin fericit și împlinit – viața este mai interesantă decât ficțiunea. Faptul că te așezi la calculator pentru a scrie indică o frustrare, consider eu. Frustrare în sens larg, care este, de fapt, dorința de a deține controlul față de ce aminteați mai devreme în privința lui Nabokov – faptul de a controla o lume. Cred că propria noastră viață o controlăm în mod foarte știrbit pentru că depindem atât de mult de ceilalți – de copii, de părinți, de partener sau parteneră, de angajator, de propria stare de sănătate. Din cauza tuturor acestor parametri, nu prea țineți frâiele propriei vieți. Scriitorul face eforturi pentru a crea o poveste, personaje, un întreg univers, deci poate avea iluzia neobișnuită că el este șeful, el conduce și stăpânește ceva ce, de fapt, nu stăpânește în viața reală. Iar momentele în care nu are impresia că deține controlul sunt momente de frustrare, de suferință și doar arareori clipe când este cu adevărat fericit.

M.M.: Spre deosebire de ce descopăr discutând cu dvs., toate personajele scriitori din cărțile dvs. par mai degrabă personaje destul de cinice. O temă recurentă în roman este raportul dintre literatură, ficțiune și minciună. Citez: „Romanul înseamnă ficțiune. Iar ficțiunea, tehnic vorbind, înseamnă minciună”, afirmă personajul principal, Nathaniel Fawles, din Viața secretă a scriitorilor. Iar replica este: „Este exact invers. Philip Roth găsise formula potrivită: «Romanul furnizează celui care îl inventează o minciună prin care el își exprimă indicibilul său adevăr».” Tema raportului dintre minciună și adevăr din ceea ce construiește literatura este foarte provocatoare pentru cititori, ca să nu mai vorbim că, din punct de vedere psihologic, adevărul și minciuna sunt fețele aceleiași monede, dar este adevărat că minciuna te menține, într-un fel, în peștera lui Platon, în timp ce adevărul te face să ieși la lumină. Le-aș putea răspunde personajelor dvs. care afirmă că ficțiunea este o minciună, le-aș contrazice, spunând că ficțiunea are un rol eliberator, de îndrumare către lumină, de scoatere a omului din peștera lui Platon.

G.M.: Este cel mai inteligent lucru care s-a spus despre romanele mele de multă vreme încoace! Este, într-adevăr, tema ultimelor mele două cărți: arta este o minciună care spune adevărul. Aveți perfectă dreptate cu ceea ce spuneți. Eu îmi scriu întotdeauna romanele la un dublu nivel de lectură. Un prin nivel care se adresează plăcerii de a te lăsa purtat de poveste, de a da paginile, de a trăi suspansul – aceasta este latura strict literară, iar al doilea nivel se referă la intenția de a scrie ceva plăcut, dar inteligent, că ridici mici probleme legate fie de filozofie, fie de artă sau despre semnificațiile artei. Este adevărat că aceste ultime cărți, Viața secretă a scriitorilor și Viața e un roman abordează tema minciunii sau a adevărului în artă și rolul său eliberator, cu aluzii, este adevărat, la peștera lui Platon.

M.M.: Nu poți să nu iei în considerare cele două romane împreună, deși ele sunt dospite din aluaturi diferite. Totuși, în Viața e un roman avem mai mult imaginar, ne situăm mai mult pe tărâmul fantasticului, avem acest joc ce pare nesfârșit și care aduce tot a metodă platoniciană, deoarece omul caută întruna adevărul suprem, dar nu reușește, sau mai bine zis cititorul se teme că nu va reuși niciodată să găsească un teren stabil, adică adevărul.

G.M.: Ceva de care să se agațe, exact. Chiar voiam să fac asta, pentru a-mi surprinde cititorii și pentru a-i face în același timp să-și spună: înțeleg, nu mai înțeleg, sunt derutat. Și mie ca cititor îmi place acest lucru, să-mi fie zdruncinate certitudinile. Să capăt niște răspunsuri la final, însă doar după ce am parcurs un drum prin necunoscut, ca o metaforă a călătoriei
pe care o facem toți în viață.

M.M.: De altfel, cred că alegeți lumina pentru personajele dv., pentru că le scoateți din acest cinism generalizat, nu le puneți în gură replici negative. Mi-am notat un alt moment care mi s-a părut foarte intens – autorul, adică personajul nostru scriitor spune: „M-am întors ca să arunc o privire la conținutul cutiei: era vorba de scrisori și e-mailuri printate pe care mi le trimiseseră cititorii prin intermediul editorului meu. Am citit câteva dintre ele. Majoritatea erau mesaje simpatice, dar, când nu mai reușești să scrii, faptul de a ști că le vei înșela așteptările este un dar otrăvit”.

G.M.: Da, așa este. Este adevărat că eu nu sunt o persoană cinică, nu-mi place deloc, iar dvs. ați observat corect că aceste personaje sunt destul de cinice la început, ca apoi, odată ce se derulează acțiunea, să renunțe la cinism, acel strat care le protejează ființa interioară. Este întotdeauna interesant din punctul de vedere al personajelor care la început sunt pe marginea prăpastiei. Hitchcock reușea foarte bine acest lucru luând un domn sau o doamnă oarecare, punându-și personajele într-o situație de adevăr, care le arată adevărul gol-goluț despre ființa lor profundă. Georges Simenon, pe care-l citez în carte și pe care-l ador, spunea că un personaj de roman este un personaj care merge până la capătul ființei sale.

M.M.: Le adresez cititorilor invitația să vă citească aceste cărți, destăinuindu-le ce mi-a plăcut cel mai mult: personajele nu devin de la sine sau pentru că le-a creat autorul, ci publicul își dă seama, pe măsură ce citește, că personajele prind viață împreună cu el. Este ca și cum cititorul și personajul s-ar lua de mână, personajul își leapădă cinismul, iar cititorul face călătoria invers,spre profunzime, spre secretul care îl ține pe autor captiv în dorința de a refuza lumea. Ca în cazul lui Ozorsky, personajul din cel mai recent roman și al lui Nathan Fawles, personajul din Viața secretă a scriitorilor.

G.M.: Exact! Această călătorie se face în doi, iar miracolul lecturii se produce în momentul interacțiunii dintre cititor și personajul său, este ca acel moment jenant când cineva aflat în spatele tău încearcă să citească din cartea ta peste umărul tău. Brusc, ai senzația că s-a spart balonul de intimitate pe care-l creaseși cu autorul prin intermediul cărții.

M.M.: Trebuie să vă întreb, pentru că am făcut o conexiune. În cel mai recent roman al dvs., Viața e un roman, avem două personaje: Flora, mama fetiței dispărute și scriitoare de succes, care nu mai poate scrie după dispariția fiicei ei, iar celălalt personaj, ce se dovedește a fi un personaj chiar mai central decât Flora, Ozorsky, care face un jurământ și renunță la scris
la un moment dat. Iată, avem în aceeași carte doi scriitori care renunță să mai scrie. Mi se pare că motivele care îi împing să renunțe sunt paternitatea, respectiv maternitatea. Este interesant de analizat legătura dintre paternitate sau maternitate și scris.

G.M.: Pentru mine, faptul de a deveni părinte a fost cel mai important lucru din viață. Înainte de a avea copii, le spuneam mereu ziariștilor că romanele mele sunt ca niște copii pentru mine, iar când am devenit cu adevărat tată, mi-am spus că fusese o iluzie, că niște copii reali sunt mult mai importanți decât cărțile, scrisul… experiența paternității mi-a arătat că devii în același timp mult mai fericit și mult mai neliniștit. Mai fericit pentru că le oferi copiilor iubire și o primești pe a lor. Mai neliniștit pentru că, din acel moment, te poți aștepta prin copiii tăi, ți se reactiveze conștiința fragilității vieții, mai ales atunci când sunt mici, plus că există și alte probleme, ești foarte angoasat cu privire la lumea pe care le-o vei lăsa copiilor. Copiii ar fi singurul lucru pentru care aș putea să renunț la scris. Nu există concurență. Scrisul era centrul vieții mele, dar, de când am devenit tată, copiii sunt centrul vieții mele și, de atunci, scrisul a devenit ceva mai accesoriu. Nu înseamnă că îi consacru mai puțin timp, ci că iau scrisul drept ceea ce este, respectiv ceva foarte serios, însă, dacă aș fi obligat să nu mai scriu, n-aș muri, în schimb, dacă într-o zi n-aș mai putea să-mi văd copiii, aș muri cu siguranță.

M.M.: Mă bucur foarte mult că am făcut acest interviu cu dvs.!

G.M.: Și eu!

M.M.: Vă voi mărturisi ceva. De când mi-am propus să discut cu dvs. despre Viața e un roman, mi s-a părut o sarcină dificilă, deoarece, revenind la cinismul lui Romain Ozorsky, personajul dvs., el afirmă că cei care fac interviuri pun mereu aceleași întrebări, preiau din răspunsuri doar ce doresc ei, e această idee că jurnaliștii nu înțeleg nimic. Sunt invazivi și nu pricep mare lucru. Mi-am spus, așadar, că va fi greu să fac un interviu cu dvs. Prima întrebare care mi-a venit în minte și care, iată, a rămas la urmă, este următoarea: Ce întrebare ați dori dvs., autorul Guillaume Musso, să vi se adreseze în timpul unui interviu?

G.M.: Eu dau interviuri cu mare plăcere. Din momentul în care accept, intru în joc. Este adevărat, de obicei sunt întrebări convenite dinainte. Vă mulțumesc că ați avut o lectură foarte subtilă, interesantă, am apreciat foarte mult discuția cu dvs.! De fapt, nu mă aștept la întrebări anume, pentru că, așa cum afirmam mai devreme, arta este o minciună care spune adevărul, întregul meu adevăr se regăsește în cărțile mele. În rest, tot ce se spune pe lângă este mult mai puțin important decât ce ați citit în cărți. Nu caut, nu aștept vreo întrebare anume, doar să spun lucruri bune și mai puțin bune, încerc să preiau ce știu eu mai interesant, să pun totul laolaltă și să creez un fel de materie primă din care îmi modelez personajele, poveștile, iar în acel moment cred că sunt întru totul în interiorul cărților mele. Kundera spunea că „Esența romanului este esența complexității”. Eu ador romanele atât ca cititor, cât și ca scriitor pentru că în roman ai timp să reflectezi la complexitatea ansamblului și la complexitatea individuală. Fiecare dintre noi are în el o anume complexitate. Ne atrag lucrurile contrare, suntem tulburați, trecem prin faze luminoase și întunecoase alternative. Tocmai această complexitate poate fi lămurită în roman, mult mai mult decât un mesaj pe Tweeter sau o poză pe Instagram. De aceea prefer romanul și consider că romanele și cărțile nu vor pieri niciodată.

M.M.: Mulțumim tare mult! Ne faceți o invitație la lectură, să citim cărți în general și romane în special. Și eu, în calitate de editor, voi împrospăta această invitație ca cititorii să-l parcurgă pe Musso și mai ales cartea Viața e un roman, acum aveți ocazia s-o citiți și în română. Vă mulțumesc mult pentru interviu!

G.M.: Eu vă mulțumesc! A fost într-adevăr un interviu plăcut și bogat în idei! Sunt onorat să fiu publicat de dvs. și de editura dvs.!

M.M.: Vă așteptăm cu mare drag la București după ce trece pandemia.

G.M.: Voi veni cu mare plăcere! La revedere!