Editura Trei a publicat de curând volumul Istoria nebuniei în epoca clasică de Michel Foucault, în traducerea lui Mircea Vasilescu. Cartea, apărută în condiții grafice deosebite, este o istorie a ideii de boală mintală de-a lungul secolelor și a fost un adevărat eveniment intelectual la publicarea sa în Franța. Michel Foucault încearcă în acest volum să arate că nu există o singură reacție posibilă la nebunie și că modul în care o privim depinde de cultura în care are loc. Nebunul nu a fost întotdeauna considerat „bolnav mintal”.

„Ce relaţie există între sănătatea mentală şi dezordinea creatoare? Cât de precară, de discutabilă, de condiţionată istoric şi cultural este normalitatea noastră? Cărţile mari devin mai actuale cu trecerea timpului, de parcă ar fi fost scrise pentru viitor. Considerată, în epocă, un veritabil reper pentru mişcarea antipsihiatrică, Istoria nebuniei în epoca clasică ne vorbeşte, în contextul războaielor culturale care polarizează lumea de azi, despre primejdia de a transforma privirea clinică în bisturiul unei societăţi bolnave de conformism şi secătuite vital.” – Cristian Iftode

„Scrisă strălucit, riguroasă din punct de vedere intelectual și cu o teză care zguduie complet presupunerile psihiatriei tradiționale.” – R.D. Laing

Foucault conturează, în cartea de față, etapele majore ale relației dintre rațiune și nebunie de la sfârșitul Evului Mediu până la nașterea azilului în secolul al XIX-lea, bazându-se pe diverse materiale: arhive, literatură sau iconografie. Renașterea le-a dat nebunilor o voce, epoca clasică îi va reduce la tăcere. Înființarea Spitalului General din Paris în 1656 este un eveniment istoric major care marchează epoca „marii izolări”. De acum, nebunul este internat alături de leneși, delincvenți și marginalizați în centre care își propun să-i izoleze și să-i facă să muncească pe cei care cântăresc ca o povară asupra societății. Prin urmare, internarea nu are un scop medical, ci unul social și economic. Cu toate acestea, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, practica internării a căzut treptat în desuetudine deoarece părea a fi o eroare economică gravă. Celălalt eveniment cheie din această istorie a nebuniei a fost eliberarea bărbaților înlănțuiți din spitalul Bicêtre în 1793 de către Philippe Pinel. Acest act marchează nașterea azilului, iar nebunia se constituie acum ca o boală psihică. Nebunul nu mai este închis alături de delincvenți, ci se va trezi tot închis, dar singur. Și dacă este eliberat din lanțuri, acum este supus controlului medical. Deosebit de critic la adresa psihiatriei, Foucault o critică pentru că nu este altceva decât un monolog al rațiunii despre nebunie.

„Ce este nerațiunea? Cum am devenit noi, oamenii moderni, ființe care se definesc prin rațiune, exilând în temnițe, în beciuri umede și reci sau în azile, tot ceea ce ne înspăimântă la ceilalți ca fiind lipsă de rațiune? Istoria nebuniei este povestea fascinantă a călătoriei omului modern în spațiul întunecat dincolo de zidurile pe care el le-a înălțat în jurul minții sale, pentru a-și proteja rațiunea, adeseori fără succes, de ispitele care nu încetează să o seducă și să o amenințe cu prăbușirea.” – Ciprian Mihali

„Extraordinar… bogat și insistent și aproape nerezonabil în repetițiile necesare.” – Maurice Blanchot

„Foucault returnează istoriei un fragment de «natură» și transformă nebunia, ceva ce considerăm a fi un fenomen medieval, într-un fenomen al civilizației.” – Roland Barthes

Cartea a stârnit un adevărat scandal la publicare. Cum a putut Foucault, care nu este istoric și cu atât mai puțin psihiatru, să condamne astfel toate eforturile depuse de psihiatrie? În plus, istoricii au întocmit o listă lungă de erori de date sau de interpretare și au pus sub semnul întrebării alegerea arhivelor folosite. Fie că suntem sau nu de acord cu interpretările lui, rămâne în orice caz acest gest formidabil al lui Foucault care a obligat o întreagă generație să reevalueze psihiatria și să audă din nou vocea nebunului, foarte înăbușită în societatea noastră.

„În esență, Istoria nebuniei este o deconstrucție a unei tendințe prea-omenești: aceea de a judeca și a exclude. Actualitatea cărții vine din reiterarea unui adevăr simplu: fie că a încercat să creeze mituri sau, dimpotrivă, să anihileze stranietatea, omul rămâne întotdeauna o ființă însetată să dea sens lucrurilor pe care nu le poate înțelege. Creator sau violent, el se legitimează prin nevoia de sens, raționalitatea sau nebunia fiind, înainte de toate, categorii menite să normalizeze prezența excepționalului în cotidian.”  – Magdalena Mărculescu

„Această carte magnifică necesită o minte capabilă să fie, la rândul ei, aceea a unui istoric, a unui filosof, a unui psiholog și a unui sociolog – pur și simplu niciodată exclusiv una dintre acestea… Metoda lui Foucault nu este una care ar putea fi oferită ca exemplu; nu e la îndemâna oricui. E nevoie de ceva mai mult decât talent.” – Fernand Braudel

Michel Foucault (15 octombrie 1926 – 25 iunie 1984), filosof, istoric al ideilor, scriitor și critic literar francez, a lăsat posterității o operă cu puternice ecouri în filosofia și istoria științei, în psihanaliză, în sociologie etc. A absolvit École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty, și Universitatea Sorbona, obținând pe rând trei licențe: în filosofie (1948), în psihologie (1950) și în psihopatologie (1952). Între 1955 și 1960 a lucrat în diplomație culturală la Uppsala, Varșovia, Hamburg, predând în același timp franceza la universitățile respective. A revenit în Franța, unde a fost mai întâi titular al catedrei de filosofie de la Universitatea Clermont-Ferrand, apoi la Universitatea Paris VIII, iar din 1970 a fost profesor la College de France din Paris. Printre cărțile sale se numără: Nașterea clinicii, Arheologia cunoașterii, Cuvintele și lucrurile, Istoria sexualității, Ordinea discursului, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți, Anormalii etc.