În plină eră comunistă, psihiatrul Aurel Romila a inițiat, la Spitalul de Psihiatrie Obregia, un inedit proiect de resocializare a pacienților cu boli mintale, axat pe autoexprimarea prin pictură și desen. Peste ani, profesorul de psihiatrie a strâns mai bine de 800 de lucrări într-o carte-album, care ne deschide o portiță către lumea abisală a bolnavilor psihici.

Aflați din interviul de mai jos cum s-a născut cartea-album ”Expresia psihopatologică în pictură” (Ed. Trei, 2019), dar și cum putem „citi” lumea interioară a bolnavilor psihiatrici, pornind de la modalitățile lor de exprimare artistică.

Mai jos, am selectat două pasaje relevante din interviul oferit de psihiatrul și profesorul universitar Aurel Romila.

Cum s-a născut proiectul de resocializare prin artă:

”Eu lucram în anii 1960 la un salon de agitați; era foarte aglomerat, cu vreo 50 de persoane, și era un stil de lucru care îmi dăduse peste cap toate așteptările (eu fiind pe atunci la începutul carierei). Se lucra industrial: scopul principal era liniștirea pacienților. Întâi trebuia să aștept orele 9-10 dimineața, ca să-i adoarmă pe toți și apoi să intru eu la vizită. Și eu, la vizită ce să fac cu toți cei care dormeau? Eu n-am putut admite stilul acesta. Eu, voiam să notez și să observ… Așa că prima idee a fost ca măcar cu o parte dintre acești bolnavi să pot să ies la plimbare – lucrul părea revoluționar, pentru că îți luai o mare răspundere. Dar am văzut că putem conta pe unii dintre pacienți.

În aceste călătorii prin parcul spitalului, într-o zi am întâlnit o pacientă foarte vorbăreață care se ținea de grupul meu – amintesc că nu erau pavilioane mixte, deci aveam un grup format doar din pacienți bărbați. Într-o zi, ea a venit la noi în pavilion, ceea ce era un act nebunesc – ce să caute o femeie la un pavilion de bărbați? Am văzut că se pricepea la artă – și de aici a pornit totul. Așa a început art-terapia mea. L-am rugat pe profesorul Predescu, șeful clinicii unde lucram, să-mi permită să pornesc un proiect de resocializare prin artă. El a zis: Încearcă! Și s-a bucurat, pentru că eu trebuia să-mi fac de doctorat și să vin cu fapte. Iar dacă pacienții ar fi putut desena și picta, aceasta mi-ar fi oferit materiale pentru teză. Ceea ce a mers în paralel cu dorința mea de a aerisi modul în care erau tratați pacienții din pavilionul meu”.

Despre ineditul cărții-album:

”Valoarea întregii cărți constă în autenticitatea, spontaneitatea și profunzimea acestor lucrări de artă. Eu nu am mers pe convenții, nu le-am zis pacienților: ”Fă o copie după asta!”. Eu i-am lăsat pur și simplu să lucreze, ca să văd ce poate da, in statu nascendi, natura acestor boli. Pe noi, psihiatri, nu ne interesează doar o semiologie a bolii; pe noi ne interesează la fiecare pacient personalitatea, adică valoarea acelui om. Iar valoarea aceasta e adesea ascunsă după convențiile sociale. De aceea, procedeul folosit reprezenta o coborâre în adâncimea sufletului”.

Dialogul a fost realizat de Victor Popescu, redactor la Editura Trei. Interviul a fost difuzat în premieră pe 25 sept. a.c. în cadrul Conferinței Naționale de Psihiatrie.