Prietena mea, Carla, m-a sunat să-mi ceară ajutorul în privinţa fetiţei ei, Isadora, care, la unsprezece luni, suferea de o anxietate de separare extremă.
Ţipa chiar şi la gândul de a fi lăsată cu altcineva în afară de mamă, inclusiv cu tatăl sau cu bunica ei, pe care îi iubea. Plângea tot timpul cât lipsea mama, nu doar câteva minute. I-am spus Carlei că voi merge să le dau o mână de ajutor. Ea rugase pe cineva să se ocupe o vreme de băiatul ei mai mare; la început am discutat câteva minute, în timp ce Isadora şedea pe podea şi-mi arunca priviri precaute.
Am sugerat să vedem ce se întâmplă dacă încerc s-o iau în braţe pe Isadora. Ca şi cum m-ar fi înţeles, fetiţa a început să se foiască şi să se ceară în braţele mamei. I-am făcut semn Carlei s-o ia în braţe, iar Isadora s-a agăţat strâns de ea, aruncându-mi o privire mânioasă foc. Am întins mâna şi am atins foarte uşor, abia perceptibil, bluza Isadorei. Fetiţa a început să plângă; a plâns tare, vreme de o jumătate de oră sau mai mult, cu capul îngropat la pieptul Carlei. Din când în când ridica privirea, mă vedea că-i ating în continuare bluza şi-şi relua plânsul. Părea să-şi împingă mama cu o mână şi să se agaţe de ea cu cealaltă — un tipar foarte des întâlnit.
I-am sugerat Carlei să încerce în continuare să inițieze un contact vizual cu Isadora şi să-i vorbească pe un ton blând. Carla a spus că fetiţa nu plânge niciodată în felul acesta cu ea şi că probabil asta se întâmplă în lipsa ei. I-am spus: „Nu chiar. De data asta are posibilitatea să te aibă şi să nu te aibă în acelaşi timp, ceea ce se deosebeşte foarte tare de a fi cu tine sau a fi părăsită de tine“.
REMINDER: Faceți cunoștință cu autorul !
Editura Trei și Parentime vă invită MÂINE (joi, 4 octombrie, ora 18.00), în libraria Cărturești -Verona, la evenimentul de lansare a cărții: Rețete de jocuri.
Vedeţi, în cea mai mare parte a timpului, Isadora fie era cu mama şi totul era bine, fie fără mama şi totul era groaznic. Nu putea să observe alţi oameni, nici măcar pe cei de care era apropiată, dacă mama nu era în preajmă. Nu putea să vadă decât că nu e mama. Cu nimeni altcineva nu se cuibărea în braţe ca să plângă, descărcându-şi sentimentele de durere, ci se împotrivea la orice alinare şi ţipa. Când eu am tras-o foarte blând de bluză, îndepărtând-o puţin de mamă, Isadora putea s-o aibă pe mama în continuare şi, totodată, să-şi descarce frica despărţirii de ea.
Spre sfârşitul reprizei de plâns am întrebat-o pe Carla care crede că e motivul lacrimilor. Mi-a povestit cum, la scurt timp după naştere, la spital, Isadora a fost luată de lângă ea pentru o procedură medicală. Povestind, Carla a început să plângă, iar Isadora s-a oprit din plâns ca să privească lacrimile mamei — alt tipar des întâlnit. Ţinând-o strâns în braţe, Carla i-a spus cât de mult o iubeşte, cât de frică i-a fost la spital şi cât de greu îi vine s-o dea altcuiva în braţe. După ce s-au oprit amândouă din plâns, au rămas într-o îmbrăţişare foarte relaxată, privindu-se adânc în ochi.
Isadora chiar s-a uitat la mine cu afecţiune, deşi încă nu voia să vină la mine. Când i-am atins iarăşi bluza, s-a mulţumit să lase capul pe umărul mamei şi să mă privească visătoare. În vizitele ulterioare însă şi de atunci încolo, s-a purtat foarte afectuos cu mine, lăsându-se dezmierdată. Anxietatea de separare i s-a redus de atunci semnificativ şi Isadora n-a mai urlat când era lăsată cu tatăl sau cu bunica.
Această oră de plâns n-a fost în niciun caz joc, în sensul distracţiei — şi totuşi, într-un fel, a fost joc. M-am jucat că o desprind de mamă, în loc s-o iau de lângă ea cu adevărat.
Fragment din cartea Rețete de jocuri
Leave a Reply