José Luís Peixoto este astăzi unul dintre cei mai cunoscuți și mai traduși scriitori portughezi. Dar poate că nici acesta nu este lucrul cel mai important. Mai important este faptul că este un autor profund iubit de cititori din întreaga lume — iar asta, să recunoaștem, nu este deloc puțin lucru…

Născut în 1974, în Galveias, un mic sat din Alentejo, Peixoto își construiește literatura pornind tocmai din acest univers aparent modest: satul, familia, memoria, moartea, singurătatea și felul în care timpul schimbă oamenii. La el, lucrurile obișnuite capătă o intensitate aparte: o familie, o casă sau un sat pot deveni povești despre lucruri cât se poate de universale.

Importanța lui în literatura portugheză s-a văzut foarte devreme. În 2001, la doar 27 de ani, a primit Premiul José Saramago pentru romanul său de debut, devenind cel mai tânăr câștigător al premiului la acel moment. Faptul că premiul poartă numele lui Saramago face această recunoaștere cu atât mai importantă: Peixoto a fost văzut încă de la început ca o voce literară care merita urmărită.

Și nu a rămas o promisiune. A devenit un autor cu o operă amplă, care cuprinde romane, poezie și teatru, iar cărțile sale au ajuns la cititori din peste 30 de țări și au fost traduse în numeroase limbi. A primit și alte distincții importante, consolidându-și statutul de unul dintre scriitorii portughezi contemporani cu cea mai puternică circulație internațională.

Dar poate că adevărata lui importanță nu stă în numărul premiilor sau al traducerilor. Stă în felul în care scrie. Proza lui este poetică, dar nu în sensul că încearcă să fie frumoasă cu orice preț. Uneori este apăsătoare, crudă și foarte intimă. Peixoto scrie despre pierdere fără să o transforme într-o lecție și despre trecut fără să-l idealizeze. Tocmai de aceea, poveștile sale portugheze ajung să vorbească despre experiențe pe care le poate recunoaște un cititor de oriunde.

Un exemplu foarte bun este romanul „Cimitirul de piane”, în care familia, moștenirea și trecerea timpului se amestecă într-o poveste în care trecutul pare să rămână permanent prezent. În „Câinii din Galveias”, satul său natal devine aproape un personaj în sine, iar viața unei comunități mici este transformată într-o poveste despre oameni, relații și schimbare. Iar „Autobiografia” este, poate, una dintre cele mai interesante dovezi ale legăturii sale cu tradiția literară portugheză, pentru că îl aduce chiar pe José Saramago în centrul ficțiunii.

Peixoto este important și pentru că nu se limitează la literatura în sensul clasic al cuvântului. A colaborat inclusiv cu formația portugheză de metal gotic Moonspell, contribuind la versuri și la concepte artistice. Este un detaliu care spune multe despre felul în care își vede el meseria: literatura nu trebuie să stea izolată, ci poate intra în dialog cu muzica, teatrul și alte forme de expresie.

Dacă Saramago reprezintă una dintre marile figuri ale literaturii portugheze din secolul XX, Peixoto este una dintre vocile importante ale generației care a urmat. Nu încearcă să fie un „nou Saramago” și nici nu are nevoie de această comparație. Importanța lui vine tocmai din faptul că și-a construit propria voce.

—-

* De astăzi, noua ediție a romanului „Cimitirul de piane” (traducere de Clarisa Lima) poate ajunge către cititori. Să vă bucurați de ea!