Psihanalista Speranța Farca, autoare a trei cărți publicate la Editura Trei, vorbește într-un interviu plin de miez despre construirea relației dintre proaspăta mamă și bebeluș. Temă pe care o regăsiți și în cartea sa Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori.

Iată două fragmente din interviul realizat de TotulDespreMame.ro:

    

Mi-a plăcut mult observația legată de fragilitatea lăuzei, dar și despre tăria de spirit a mămicilor de la noi, care primesc prea puțin din ajutorul necesar:

Prezentul vine şi el cu mediul în care mama trăieşte: găseşte ea suficientă susţinere în soţul său, în familia extinsă, în comunitate, în mediul medical ce o asistă? Având în vedere regresia pe care o presupune naşterea, mama devine atât de sensibilă încât orice mică nesusţinere se poate transforma în traumă. Iar, din câte ştiu eu despre maternităţile noastre, mamele românce chiar sunt prea puternice după câte pot să îndure…

Și despre identificarea mamă-copil care conduce la depresia postpartum:

Relaţia mamei cu nou-născutul ei are o caracteristică esenţială: funcţionează prin identificare. (…) Aşa se explică de ce, după euforia primelor zile cu nou-născutul, se declanşează ceea ce numim depresie postpartum. Aceasta nu este altceva decât o demonstraţie a faptului că mama simte pe pielea ei depresia copilului care se vede pierdut în lumea asta, nepregătit pentru ea şi copleşit. De asemenea, mama face doliul pierderii copilului pe care l-a avut în uter şi care era cu totul altfel decât cel născut. Tot aşa putem explica şi unele sentimente de furie ale mamei şi de teamă să nu i se fi dat un alt copil decât al ei. Este un fel de a simţi în oglindă acuzaţia copilului: “Nu eşti tu mama mea, mama mea din uter era mai bună, cu ea nu simţeam foamea, frigul, zgomotul, nu trebuia să fac nici un efort. Vreau la mama mea de când eram în uter!”