Medic primar psihiatru, profesor universitar clujean și psihoterapeut cognitiv-comportamental acreditat de Institutul Albert Ellis din New York, Doina Cosman istorisește 13 cazuri inedite în cartea Omul portocaliu și alte povestiri terapeutice, volum în curs de publicare la Editura Trei. Iată mai jos un fragment din capitolul care a inspirat titlul cărții.

Mă aflu în cabinet, la clinică. Mă gândesc cât de fascinantă e psihiatria! (…) Dintre toate afecțiunile cu care m-am întâlnit în psihiatrie, cea mai provocatoare pentru mine rămâne schizofrenia. Nu contenesc să urmăresc cu uimire diversitatea simptomelor la persoanele care au schizofrenie. Poartă aceeași etichetă diagnostică, dar pot să îmbrace manifestări psihopatologice diferite de la caz la caz. Dar dificultățile de comunicare cu pacientul schizofren? Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu admonestată de unii dintre acești pacienți, care îmi spuneau că nu mă înțeleg. De ce oare? Pentru că limbajul meu se folosea de expresii convenționale? Sau foloseam metafore care aveau un înțeles doar într-un anturaj medical? Oricum, un psihiatru trebuie să-și antreneze simțul auditiv și lingvistic pentru a putea să traducă cu succes textele exprimate de cei cu psihoză. Atât pentru a le înțelege, cât și pentru a se adecva la nevoia acelei persoane de a se face înțeleasă. Chiar și schizofrenul scufundat în adâncurile trăirilor autiste are această tendință de a comunica cu ceilalți, cu cei de la suprafață.

***

Gata! Timpul de meditație a expirat. Îmi încep ziua de munca. Oare ce s-a mai întâmplat pe secție?

Și iată că și azi mă așteaptă o mare surpriză! Peste noapte, garda a internat în salonul meu un bărbat portocaliu. Chiar așa. Portocaliu! Portocaliu peste tot! Portocaliu precum o portocală, precum o mandarină, precum o clementină! Și încă una bine coaptă. Se numește Vasile Corondan, dar nu mă pot abține să nu-l numesc în mintea mea Omul Portocaliu, pe scurt OP.

Nu trebuie să fii expert în psihiatrie ca să conchizi că acest bărbat atât de colorat din fața mea suferă de o anomalie a comportamentului. De fapt, îl cunosc. A mai fost internat acum doi ani în clinică, în salonul altui coleg. I s-a pus diagnosticul de schizofrenie paranoidă, pe care acum, prin examinarea prezentă, trebuie să-l validez sau să-l infirm.

Chiar de la debutul consultației îl întreb cum de are așa o culoare portocalie a pielii.

– În ultimul an și jumătate am mâncat doar morcovii pe care îi am în grădină.

Mă uit cu mare atenție la el. Sub stratul de colorație portocalie pot totuși să-i întrezăresc chipul. Tipologia longilină se reflectă și în trăsăturile feței. Are o bărbie ascuțită, ochii mai apropiați de baza nasului, pomeți scofâlciți, gură cu buze subțiri, păr cânepiu (din născare, sper, nu de la dieta unilaterală cu betacaroten). Acum doi ani, îl observasem întâmplător pe coridor. Era tot subțiratic, dar parcă ceva mai împlinit. Atunci îi remarcasem ochii care se mișcau repede de la stânga la dreapta și înapoi, ca un radar care apreciază apariția obiectelor suspecte în câmpul vizual. Se pare că eu nu fusesem inclusă în această categorie întrucât, trecând pe lângă mine, înclinase capul în semn de salut. Simt că nici acum nu sunt inclusă între „suspecți”. Acest lucru mă bucură. Fluidizează cursul dialogului.

Observ că dorește să-și continue ideea.

Stabilirea unui dialog consistent este oportună pentru o relație terapeutică, care, în timp, e de dorit să se transforme într-o alianță terapeutică. Îl ascult cu cea mai mare atenție. De fapt, omul portocaliu e mai mult decât un pacient pentru mine. El devine, prin povestea lui de viață, un caz clinic exemplar. Anticipez în mintea mea că vreo idee delirantă l-a „obligat” să adopte această dietă drastică.

– I-am cultivat eu, cu mâna mea, în grădina mea. Și mai ales am fost atent la proveniența semințelor. Le-am obținut din semințele de morcovi strânse de mine din recolta din ultimii doi ani. Apoi am plantat semințele tot la juma’ de metru, ca să nu mai răresc morcoviorii, adică să-i omor prin plivire. Am obținut o recoltă minunată, care mi-a ajuns un an și jumătate, așa cum v-am mai spus.

– Dar de ce tot acest efort?

– Ca sa fiu sigur că nu mă mai otrăvește nimeni.

Aha, a ieșit delirul de otrăvire la suprafață. Dar cu o singură idee delirantă bifată nu se face primăvară, adică nu se poate pune, încă, un diagnostic de schizofrenie. Trebuie să mă mai străduiesc cu săpatul în subteranele minții lui.

– Cine și de ce ar dori să vă otrăvească?