Că tot e vremea la care a renăscut pasiunea pentru fotbal, iată un fragment din recenta carte Simbioză și autonomie (col. Psihologie-Psihoterapie), în care Franz Ruppert își povestește propria experiență de fan al unui club fotbalistic dezamăgitor, dar bun pentru a acoperi o traumă familială.
Cunosc din proprie experienţă relaţia complicată simbiotic cu un club sportiv. După ce unchiul meu m‑a luat de mai multe ori, când eram copil, pe stadionul din apropiere, unde juca o echipă de fotbal din prima ligă, identificarea mea cu acest club a devenit din ce în ce mai intensă în special atunci când, după câţiva ani, echipa a devenit campioană naţională. Entuziasmul meu nu mai cunoştea limite, decupam tot ce puteam găsi despre acest club în ziare şi reviste şi lipeam articolele într‑un caiet special de suporter.
Mă simţeam în secret cel mai mare şi mai loial suporter al acestui club. Însă sentimentul de exaltare de la câştigarea campionatului naţional nu s‑a mai repetat. Dimpotrivă, echipa a retrogradat, apoi a promovat din nou, după care a retrogradat din nou. Am avut câteva stări de bucurie, însă mult mai multe stări negative, cu sentimente de dezamăgire, frustrare, ruşine şi frică de retrogradare.
După ce am mai crescut şi am părăsit satul natal, m‑am luptat în permanenţă împotriva tentaţiei interioare de a mă interesa mai departe de soarta acestui club. De ce să îmi las dispoziţia influenţată, în special la sfârşit de săptămână, de victoriile sau înfrângerile acestei echipe? Dacă era în divizia A, B sau C? Oricât de multe argumente convingătoare aş fi putut să adun, care să pledeze pentru inutilitatea faptului de a‑mi lega parţial atitudinea faţă de viaţă de soarta acestui club, nu ajuta la nimic. Inima îmi stătea mereu în gât când căutam rezultatele meciurilor jucate de echipă la radio, televizor sau pe internet. Şi din nou dispoziţia îmi era zile în şir tulburată când echipa mea pierdea, iar gândurile despre tabela de marcaj şi posibilele urcări sau coborâri în clasament mi se învârteau în permanenţă în cap.
M‑am putut desprinde din această complicaţie simbiotică abia când am înţeles ce semnificaţie avea pentru mine, pe plan psihic, identificarea cu această echipă de fotbal. Unchiul meu, care mi‑a făcut cunoştinţă cu echipa şi care era şi naşul meu, este născut în 1941. Tatăl lui, bunicul meu, a murit în 1952 într‑un accident de muncă. Aşadar, unchiul suferise în copilărie o gravă traumă de pierdere, în momentul în care tatăl lui a murit brusc şi a lăsat în urmă o familie cu opt copii. Inconştient, fascinaţia pentru o echipă de fotbal a devenit pentru unchiul meu un substitut al tatălui pierdut. În satul nostru, eu şi cu el eram consideraţi cei mai mari fanatici ai acestui club. Înfrângerile şi, mai presus de toate, retrogradarea echipei erau — fără ca noi să realizăm — un declanşator pentru pierderea tatălui lui/ bunicului meu şi pentru catastrofa familială asociată.
Pe de altă parte, fusesem atras inconştient în această traumă cu mult timp înainte de către mama mea, sora mai mare a unchiului. Când am recunoscut legătura, am înţeles brusc acel comentariu pe care l‑a avut mama odată, la prima retrogradare din divizia A: „Te porţi ca şi când tocmai ar fi fost scos un cadavru din cameră“. Aceasta fusese experienţa trăită de ea când tatăl ei murise lovit de un copac.
Leave a Reply