Fragment din volumul REVOLUȚIE de Emmanuel Macron
“Bunica a fost învăţătoare şi, scriindu‑l, vreau să curăţ acest cuvânt de praful administrativ care s‑a aşternut peste el, pentru a‑i reda strălucirea generată de o pasiune vie, trăită cu un devotament şi cu o răbdare admirabile. Îmi aduc aminte de scrisorile şi de vizitele pe care i le făceau fostele ei eleve. Acestora le indicase calea pe care se ajunge de la acumularea de cunoştinţe la libertate. De altfel, nu era un drum numai spini şi mărăcini: după ore, beau împreună ciocolată caldă, ascultând Chopin sau descoperindu‑l pe Giraudoux. Bunica provenea din acelaşi mediu ca elevele ei: fete de meşteşugari sau de agricultori din Picardie. Le conducea, ca atare, prin etapele prin care şi ea trecuse, deschizându‑le porţile cunoaşterii, ale frumosului, poate chiar ale infinitului.
Pe vremea aceea, în familiile elevelor erau multe prejudecăţi de combătut. Nimic nu o descuraja, fără îndoială graţie temperamentului ei optimist, dar, mai ales, fiindcă ştia, din experienţă personală, că lucrul pe care dorea să‑l transmită era tot ce putea fi mai bun din ceea ce numim civilizaţie şi că ţinea de onoarea noastră, a tuturor, să nu tolerăm ca fetele să fie lipsite de aşa ceva.
Poate că am fost ultimul ei elev. Acum, când nu mai este, nu e zi în care să nu mă gândesc la ea ori să nu‑i caut privirea. Nu fiindcă mi‑aş dori să citesc în ea aprobarea pe care nu mi‑o mai poate da, ci fiindcă m‑aş bucura, în munca pe care o fac, să mă arăt demn de cele ce m‑a învăţat. M‑am gândit mult la aceste lucruri în ultimii ani, în legătură cu tinerele musulmane din şcoli sau universităţi, cu figura acoperită de văl. Mi se pare că bunica mea ar fi deplâns faptul că presiunea obscurantismului le împiedică pe aceste tinere să acceadă la adevărata cunoaştere, cea care este liberă şi personală. Numai că, dedicându‑şi întreaga viaţă educării fetelor şi fiind în stare să aprecieze că lucrul acesta nu se înfăptuieşte de la sine nici măcar într‑o ţară ca a noastră, cred că ar fi deplâns totodată faptul că nu reuşim să găsim nimic mai bun decât interdicţia, înfruntarea, toată această ostilitate atât de nepotrivită, prin natura ei, cu ceea ce ar trebui poate face nimic bun fără dragoste.
Or, eu am avut această şansă. Îmi aduc aminte chipul ei. Vocea ei. Îmi amintesc amintirile ei. Libertatea ei. Exigenţa ei.
Îmi aduc aminte acele dimineţi când, în zori, mă duceam la ea în cameră ca s‑o ascult povestind anecdote din război sau istorii despre prieteni. În copilărie, reînnodam în fiecare zi firul discuţiei întrerupte cu o zi mai înainte şi călătoream prin viaţa ei de parcă aş fi continuat citirea unui roman. Îmi aduc aminte de aroma de cafea pe care o pregătea uneori încă din toiul nopţii. De uşa camerei mele întredeschizându‑se la şapte dimineaţa, dacă încă nu ajunsesem în camera ei, şi pe ea exclamând cu o prefăcută îngrijorare: Mai dormi? De tot ce nu vreau să scriu, dar care ne leagă pentru totdeauna.”
Leave a Reply