Fericirea este o condiție la care aspiră toată lumea, chiar și cei care nu o recunosc, deși adesea se întâmplă, din varii motive, să ne scape printre degete. Credem că fericirea mult dorită poate lua chipul unei slujbe bine plătite, a persoanei iubite, a unei familii stabile sau a unei cărți publicate. Dar dacă dincolo de toate acestea înseamnă mult mai mult? Dacă miza este mai ridicată decât atât? Scriitoarea americană Lily King lansează cititorilor provocarea de a medita la aceasta în ultimul ei roman, Scriitori și îndrăgostiți, publicat de Editura Trei.

Bestseller New York Times chiar din momentul apariției, inclus în top 10 cele mai bune cărți ale anului 2020, Scriitori și îndrăgostiți este un roman care atinge o multitudine de teme – a agoniei creației, a luptei pentru supraviețuire, a iubirii și durerii doliului. Dintr-un anumit punct de vedere poate fi considerat o reinterpretare îndrăzneață și profundă a visului american, însă este mai mult decât atât. Ceea ce urmărește Casey Peabody, protagonista romanului narat la persoana I, nu este doar o împlinire în sens material, ci armonizarea cu destinul pe care-l simte scris pentru ea. Scriitori și îndrăgostiți nu este propriu-zis o carte despre fericire, ci despre drumul către starea de regăsire, de împlinire și împăcare cu sine, care cel mai adesea se învecinează cu fericirea. Este o carte despre devenire și calea dureroasă care trebuie străbătută pentru a ajunge la o nouă și fericită etapă a vieții.

La cei 31 de ani ai săi, Casey Peabody este departe de a putea fi considerată o femeie care a reușit în viață. Locuiește într-un fost șopron, care „încă mai miroase a lut și a frunze putrezite”, e îngropată în datoriile pe care le-a făcut pentru studii, își jelește mama care s-a stins brusc, pe când se afla cu prietenii într-o vacanță, și pe iubitul care a părăsit-o. Însă, a făcut un pact cu sine însăși – nu se gândește la nimic din toate acestea dimineața, ca să poată scrie la romanul început în urmă cu șase ani, activitate care îi atrage ironiile mai mult sau mai puțin nevinovate ale proprietarului: „Mi se pare pur și simplu extraordinar să crezi că ai ceva de spus”, îi zice acesta. Cu „albinele” anxietății devorându-i pieptul și brațele, Casey îi răspunde doar în sinea sa: „Nu scriu pentru că aș crede că am ceva de spus. Scriu pentru că, dacă nu aș face‑o, m‑aș simți și mai prost”.

Viața lui Casey se împarte între masa de scris, restaurantul din Harvard Square unde este chelneriță și întâlnirile cu prietenii. Prin intermediul unor scurte instantanee, autoarea surprinde atmosfera restaurantului, relațiile între oamenii cu care lucrează Casey, clienții cu care interacționează sau bărbații cu care are idile. Centrul de greutate al cărții nu constă însă în întâmplările prin care trece protagonista, ci în modul cum reverberează în sufletul ei. Casey se învârte în cercul unor scriitori aspiranți sau consacrați. Chiar și cei doi bărbați cu care are relații sunt unul scriitor cu oarecare renume – Oscar – iar celălalt, Silas, se află în miezul unor frământări creatoare asemănătoare cu ale lui Casey. „Îi nemulțumesc pe toți câte puțin, răspândesc în jurul meu dezamăgirea în mod uniform” gândește tânăra, a cărei viață tinde tot mai mult să se complice. Dacă la problemele deja existente se adaugă pierderea slujbei și suspiciunea unei boli grave, aceasta e suficient cât să aducă pe oricine în fața unui psihoterapeut. Este romanul neterminat de 6 ani adevărata cauză a anxietății? „Succesul ori eșecul dumneavoastră nu depinde de ceea ce se va întâmpla cu teancul acela de hârtii. Miza sunteți dumneavoastră” e părerea psihoterapeutului. Dincolo de ceea ce credem că ne împlinește și ne aduce fericirea există întotdeauna ceva mai important, pare a sugera autoarea romanului, pentru că adevărata miză e de fiecare dată omul, fidelitatea față de destinul pe care simte că trebuie să-l urmeze și consecvența cu care-l urmărește, indiferent de circumstanțe. Agonia interioară abia în acel moment este depășită, pentru a fi înlocuită cu un sentiment de libertate, vecin cu fericirea.