În 1995, psihologii de la Universitatea Stanford au fost printre primii care au stabilit, în mod științific, că există o legătură între zâmbet și fericirea în cuplu.

Au inclus în studiu o sută cincizeci și șase de cupluri de vârste diferite, mai mult sau mai puțin mulțumite de relația lor de cuplu. Apoi, le-au filmat fețele în timpul unei conversații tipice. Cercetătorii au demonstrat că, spre deosebire de cuplurile nefericite în căsnicie, cuplurile fericite își zâmbeau deseori pe parcursul discuțiilor. Cercetătorii nu au susținut că zâmbetul sporește fericirea în cuplu, ci doar că acesta semnalează pur și simplu o relație stabilă, bazată pe afecțiune.

După șase ani, psihologii de la Universitatea Berkeley, California, au preluat ștafeta. Ei au recuperat fotografiile unor studente la vârsta de douăzeci și unu de ani publicate în 1958 în anuarul Mills College și au demonstrat o corelație între disponibilitatea de a zâmbi a unora dintre studenții din aceste fotografii și tendința acestora de a fi fericiți în căsnicie, precum și în viață câteva decenii mai târziu. Cum și-au putut da seama că un zâmbet de la douăzeci și unu de ani se va materializa în fericire mai târziu, în viață?

Mai întâi, s-au dotat cu FACS (Sistemul de Codificare a Expresiilor Faciale) creat de echipa lui Paul Ekman. Ultima versiune folosește tehnologia 3D pentru a descompune în „unități de acțiune” fiecare mișcare a feței. Această versiune permite studierea cu mare precizie a zâmbetelor, evident, și a microexpresiilor acestora. Cercetătorii au măsurat astfel diferitele expresii faciale pe fotografiile tinerelor și le-au comparat cu criteriile care definesc un zâmbet Duchenne. La douăzeci și unu de ani, toate tinerele incluse în studiu au zâmbit în fața aparatului de fotografiat, mai puțin trei dintre ele, dar mai puțin de jumătate sunt zâmbete sincere, zâmbete Duchenne. În general, în fotografiile din anuar, intensitatea zâmbetelor subiecților diferă foarte mult.

FRAGMENT DIN:

Cercetătorii nu au ales însă niște fotografii la întâmplare ale studentelor din anul 1958, ci doar pe cele ale femeilor care au participat ulterior la un studiu longitudinal, studiul Mills. Aceste femei, după ce au obținut diploma de absolvire, au completat numeroase chestionare la 27, 43 și 62 de ani despre bunăstarea lor și au oferit informații despre starea de sănătate, starea civilă, personalitate, familie, activitate profesională. Cercetătorii au putut compara apoi răspunsurile la aceste întrebări cu intensitatea zâmbetelor, măsurată pe fotografia din anuarul pentru 1958.

Cu această ocazie au descoperit următoarele: cu cât intensitatea zâmbetului la 21 de ani era mai mare, cu atât situația femeii respective, calculată în funcție de răspunsurile ei la teste, era mai bună.

Femeile pe fața cărora se citea mai multă bucurie în fotografia de la 21 de ani au fost mai tentate să se căsătorească înainte de 27 de ani, mai puțin înclinate să rămână celibatare până la 52 de ani, mai predispuse să fie încă fericite la această vârstă. Ceea ce înseamnă că, dacă facem fotografii la o nuntă, putem prezice cine va fi fericit și cine nu, a declarat unul dintre autorii studiului.

Un grup de cercetători de la Universitatea DePaw (Indiana) a intervievat adulți de peste 55 de ani, cărora li s-a cerut să aducă 8 fotografii din tinerețe, când aveau între 5 și 22 de ani. Participanții au ales singuri fotografiile. Vârsta medie a celor din fotografii era de 10 ani. Acest al doilea studiu a confirmat rezultatele: intensitatea zâmbetului din fotografiile de la 5 până la 22 de ani a prezis dacă o femeie va divorța la un moment dat înainte de 55 de ani. Cu cât femeia respectivă zâmbea mai puțin în fotografii, cu atât era mai mare probabilitatea că va divorța mai târziu.

Să precizăm că aici avem de a face cu niște ”corelații” statistice, iar corelație nu înseamnă cauzalitate – dar merită totuși să ne încercăm norocul!

După ce am citit studiile, m-am uitat la fotografia mea de la nuntă, din 2004. Îmi amintesc că a trebuit să duc multă muncă de lămurire pentru a-l convinge pe soțul meu să accepte să facă măcar o fotografie. Thierry nu voia să se fotografieze, a refuzat categoric toată tevatura cu pozele oficiale, cu zâmbetele la comandă și cu protocolul familial. Am insistat. A acceptat cu o condiție: să facem o fotografie, doar una, doar noi doi, singuri. Am reușit să găsim după îndelungi căutări un loc liniștit, locul unde se depozitau lemnele de foc pentru iarnă de la ferma unde avea loc nunta. E de ajuns să-mi amintesc episodul cu fotografia și zâmbesc. Ce să însemne asta?

Pe fondul unei stive de lemne, eu cu un zâmbet obosit și laba-gâștei la colțul ochilor, un zâmbet căznit, fără laba-gâștei la Thierry. Nici urmă de „plăcutele emoții ale sufletului”. Să fie de vină decorul, cam nefiresc? Sau poate eforturile depuse cu câteva clipe în urmă ca să-mi conving soțul? Puțin dezamăgită, am început să mă uit prin fotografiile făcute în ziua aceea și trebuie să recunosc că am găsit suficiente zâmbete Duchenne ca să mă liniștesc. Datorită acestei scurte plimbări prin trecutul nostru, am înțeles că nici eu, nici Thierry nu suntem niște zâmbăreți în mod natural.

De acum înainte, știm pe ce pedală să apăsăm. Ce poate fi rău în a ne zâmbi din când în când, unul altuia? Trebuie doar să învățăm s-o facem. Eu cred că merită efortul.

Fragment din Puterea zâmbetului, de Isabelle Crouzet