Cam pe când aveam vreo treizeci și cinci de ani, am analizat o tânără care avea aproximativ aceeași vârstă ca mine, Sylvia, ale cărei supărări aveau legătură cu incapacitatea ei de a întreține o relație amoroasă. Era o fire voluntară și neastâmpărată. Mi s‑a părut o persoană foarte agreabilă și eram de părere că arată foarte bine.
Dar avea fitilul scurt, cum se spune. Se simțea repede ofensată și îmi puteam da seama cum reacția ei arțăgoasă, pe care ea și‑o imagina ca fiind de autoapărare, se poate transforma într‑un impediment pentru o relație sentimentală. Am ridicat această problemă, atunci când am considerat că asta se întâmplă, mai ales între noi doi, și a părut să conteze semnificativ.
După un timp, Sylvia a început să găsească motive pentru a‑și descrie viața sexuală în cele mai mici amănunte. Am avut sentimentul că scopul principal al descrierilor ei era acela de a produce un efect asupra mea. Căutam un mod de a‑i vorbi despre această posibilitate, când, în mijlocul unei ședințe, în timp ce Sylvia stătea întinsă pe canapea, m‑a luat complet pe nepregătite, ridicând în aer un picior frumos sculptat, astfel încât fusta i‑a alunecat complet în jos, și aranjându‑și ciorapul pe lângă jartiera care‑i strângea coapsa — cam în genul lui Marlene Dietrich (cu care de fapt Sylvia chiar semăna destul de bine), în faimoasa scenă din filmul Îngerul albastru.
Amândoi știam că vrea să mă întărâte. Și, de fapt și de drept, amândoi știam că e chiar mai mult decât atât. Amândoi știam că ea se simte singură și atrasă de mine, și că eu nu sunt disponibil. Mare parte din această realitate nu fusese încă articulată în vorbe, dar fusese implicit înțeleasă în tot ceea ce noi gândeam și discutam. Totodată, eram conștient de cât de mult simțea Sylvia nevoia să se apere, și de faptul că, drept răspuns la felul în care eu interpretasem combativitatea ei, renunțase într‑o măsură deloc neglijabilă la stilul ei obișnuit de autoapărare.
Mă gândeam la toate acestea, într‑un fel, atunci când am încercat să abordez ceea ce se întâmpla între noi. I‑am spus Sylviei:
— Mi se pare că te cam torturez, pentru că tu în mod sigur încerci să mă torturezi.
— Și reușesc cât de cât? s‑a interesat ea.
— Da, dar pot să suport, i‑am replicat eu.
Ea a chicotit, dar apoi a continuat prin a spune, amărâtă, că tare i‑ar plăcea să găsească un doctor tânăr și drăguț cu care să iasă și pe care să‑l intereseze toate problemele ei. Ora noastră analitică aproape se încheiase, dar când să ne luăm rămas‑bun ea m‑a surprins din nou, întorcându‑se spre mine din cadrul ușii și spunând:
— Mulțumesc.
Avea lacrimi în ochi. A fost un moment mișcătoar și cu totul ieșit din comun, în cazul acestei tinere femei de regulă foarte înverșunate în a se autoproteja; și s‑a dovedit a fi un soi de punct de cotitură în munca noastră împreună. Din ce în ce mai mult, Sylvia a devenit capabilă să suporte o explorare în profunzime a vulnerabilității ei, ceea ce a avut în final un efect hotărâtor pozitiv asupra vieții ei sentimentale.
***
În ce mă privește, acest episod a fost o introducere în importanța recunoașterii că dorințele analistului, în fix aceeași măsură ca dorințele pacientei, participă constant la întâlnirea clinică; și a subliniat pentru mine cât de crucial este pentru eficiența muncii analitice ca atât pacienta, cât și analistul, să dețină putere în interiorul relației de tratament. (…)
Dacă unul dintre cei doi (pacienta) este încurajat să se străduiască din toate puterile să recunoască și să exprime aceste simțăminte, atunci când ele apar, în timp ce persoana cealaltă (analistul) se străduiește din toate puterile să nu le comunice, iluzia unui dezechilibru al dorințelor ia naștere inevitabil și se instituie un anumit complex de atitudini și așteptări. Analistul, care pare să fie doar dorit, va deține putere asupra pacientei care dorește.
Fragment din Cu cărţile pe faţă. Elemente de psihanaliză relațională, de Owen Renik
Leave a Reply