—Aţi fost consilierul său juridic, nu-i aşa? întrebă Van Veeteren, scoţând o scobitoare din buzunarul de la piept.

—Mai degrabă un bun prieten de familie, zâmbi avocatul.

—Una dintre aceste calităţi n o exclude pe cealaltă, nu i aşa?

—Absolut deloc.

Biroul lui Eugen Klingfort avea ceva din atmosfera unei cabane de lux. Panouri strălucitoare de tek cu ornamente grele de metal pe ici, pe colo. Biblioteci înzidite cu şiruri de volume legate în piele, evident neatinse din clipa în care au ieşit din tipografie. O cartotecă acoperită cu piele, o tejghea de bar care se putea plia în birou, un seif Wassermann / Frisch.

Personificarea prostului gust, se gândi Van Veeteren. Cu cât posesorul său are mai mulţi bani cu care să îl alimenteze, cu atât acesta devine mai ostentativ.

—De cât timp? întrebă el.

—De cât timp? A, vreţi să spuneţi… să vedem, douăzeci şi cinci sau treizeci de ani, ceva în genul ăsta. De când m am stabilit în Kaalbringen, cred că e o formulare mai exactă. Aţi dori un trabuc, domnule inspector şef?

—Nu, mulţumesc, zise Van Veeteren. Cum îi mergeau afacerile?

—Afacerile? La ce vă referiţi?

—Aş dori să ştiu cum îi mergeau afacerile lui Ernst Simmel. Aţi fost consilierul lui financiar, până la urmă; cred că am căzut de acord asupra acestui punct.

Klingfort se lăsă în spate pe scaun şi îşi lăsă bărbiile pe piept. Uşor cam supraponderal, îşi zise Van Veeteren.

—Afacerile lui mergeau perfect.

—Şi testamentul lui?

—Nu a existat un testament. Nu a avut nevoie de unul. Grete şi copiii vor obţine câte o parte a averii lui; nu există circumstanţe ieşite din comun.

—Despre ce sumă vorbim?

—Ia ascultaţi, domnule Veeteren…

—Van Veeteren.

—Van Veeteren. Deja am pierdut îndeajuns de mult timp în legătură cu acest subiect, cu inspectorul Kropke. Dacă vă imaginaţi că am intenţia de a lua totul de la capăt doar pentru că deţineţi un rang mai înalt, ei bine…

—Ei, bine, ce va fi? întrebă Van Veeteren.

—Ei, bine, vă înşelaţi.

—Vă mulţumesc, domnule Klingfort. Mă lăsaţi să înţeleg că e ceva necurat pe acolo, dar cu siguranţă vom reuşi să descoperim despre ce este vorba şi fără ajutorul dvs.

Eugen Klingfort pufni şi îşi aprinse un trabuc.

—Vreau să vă lămuresc cât se poate de limpede asupra unui lucru, spuse el, după ce scoase câţiva nori groşi de fum. Nu există nici cea mai vagă umbră de ilegalitate în afacerile lui Ernst sau în proprietăţile lui.

—Aşadar excludeţi posibilitatea ca ucigaşul să fi putut avea motive financiare? întrebă Van Veeteren.

—Da.

—Şi totuşi, existau oameni care îi datorau bani?

—Desigur că avea debitori. Dar nu genul de datorii pe care le insinuaţi dumneavoastră.

—Ce insinuez? întrebă Van Veeteren, punându şi scobitoarea pe braţul fotoliului. Spuneţi mi.

Klingfort nu răspunse, dar obrajii lui deveniră ceva mai roşii.

—Ce părere aveţi despre crimă? întrebă Van Veeteren.

—Un psihopat, răspunse Klingfort fără să stea pe gânduri. Am spus chestia asta de la bun început. Faceţi tot ce puteţi ca să l prindeţi, pentru ca cetăţenii care respectă legea să se poată plimba pe străzi noaptea, fără să se teamă de vreun asalt.

—V aţi dus la prostituate împreună cu el? se interesă Van Veeteren.

Întrebarea veni exact în clipa în care Klingfort inhala fumul, iar avocatul avu un acces de tuse despre care Van Veeteren îşi dădu seama că trebuia să fie destul de dureros. Klingfort se ridică atât de repede pe cât îi permitea silueta lui mătăhăloasă şi se duse clătinându se până la fereastră. Când se întoarse, luă o înghiţitură mare de apă minerală de pe raftul barului.

—Ce dracu’ încercaţi să spuneţi cu chestia asta? întrebă el după ce şi reveni, încercând să adopte un ton ameninţător. E evident că avem de a face cu un abuz de putere.

—Faptul că Simmel se folosea de prostituate este o informaţie publică, zise Van Veeteren netulburat. Mă întrebam doar dacă mi aţi putea da nişte nume.

—V aş ruga frumos să plecaţi acum şi să mă lăsaţi în pace.

—Nici nu mă gândesc. Staţi jos şi răspundeţi mi la întrebări. Aceasta este ancheta unei crime şi am autoritatea de a vă duce la secţie, dacă vreau. Nu vă mai daţi atât de autoritar şi de atotputernic, domnule Klingfort. Sunt obişnuit să le dau peste nas unor ştabi mai mari decât cei pe care i am întâlnit pe aici.

Eugen Klingfort rămase în picioare, în mijlocul camerei, cu bărbiile sprijinite de piept. Arăta ca o morsă bolnavă, se gândi Van Veeteren.

—Aţi scăpat scrumul pe covor, remarcă el. Ei bine? Aştept câteva nume ale femeilor respective.

—Eu nu… Nu am nimic de-a face cu acea latură a vieţii lui Ernst, spuse Klingfort, întorcându se la scaunul lui de la birou. Nimic! Presupun că o fi făcut una alta cu… femeile obişnuite… din când în când. Nu mă îndoiesc că şeful poliţiei are numele lor.

—Le vreau pe acelea pe care poliţia nu le cunoaşte, exclamă Van Veeteren. Aveţi o căsătorie convenabilă, domnule Klingfort. Aveţi soţie, copii, propria dvs. casă — nu vă daţi seama că pot face ca lucrurile să devină foarte complicate pentru dvs., dacă insistaţi să fiţi încăpăţânat?

Avocatul cotrobăi prin sertarul de la birou. Găsi o bucată de hârtie şi scrise pe ea ceva, apoi i o întinse lui Van Veeteren.

—Dar pot să vă asigur că asta nu are nicio legătură cu crima, îşi şterse el o picătură de transpiraţie de pe frunte. Absolut nimic.

Nu am crezut nici măcar o secundă că ar avea, gândi Van Veeteren, în timp ce ieşea în stradă. Dar un căcat merită să îi reaminteşti din când în când că este un căcat.

Fragment din romanul Punctul lui Borkmann, de Hakan Nesser, Editura TREI, Colectia Fiction Connection, 2011.

Håkan Nesser s-a născut în 1950 în Kumla, Suedia, unde a şi copilărit. Adolescenţa şi prima tinereţe şi le-a petrecut în Uppsala. Până la debutul din 1988 a fost profesor.
Håkan Nesser este în mod cert unul dintre cei mai bine vânduţi autori de romane poliţiste. A fost recompensat cu Glass Key Award (2000). De asemenea, este singurul autor care a primit de trei ori Best Swedish Crime Novel Award (1994, 1996 şi 2007). Au fost ecranizate cele mai multe dintre volumele seriei Van Veeteren. Nesser locuieşte în Suedia şi în New York.