Fiul cel bunO confesiune scrisă la rece, dar trăită, asumată plenar, aşa cum autorul ei a făcut mereu cu viaţa şi scrisul lui, este Fiul cel Bun (Editura TREI, 2014, traducerea, din franceză, într-o excelentă limbă românească, îi aparţine lui Doru Mareş), un nou volum în seria de autor a lui Pascal Bruckner.

Vechi prieten al lumii culturale româneşti, pe care şi cu acest prilej a onorat-o prin prezenţa sa la lansarea cărţii, dar şi la proiecţia ultimului film al lui Roman Polanski, din 2012, Lunes de fiel, la Institutul Francez. Trecînd peste aspectele mondene – care ar trebui să ne bucure, Pascal Bruckner fiind un intelo şi écrivain de clasă – şi peste numeroasele lui titluri deja accesibile în româneşte, să remarcăm statutul cu totul special al acestui op. Nici măcar voluminos – sub 200 de pagini –, dar extrem de miezos. De ce? Pentru că Pascal Bruckner îşi proiectează parcursul biografic fără să producă nici memorii, nici amintiri siropoase, nici judecăţi etice.

Considerat evreu fără să fie evreu, asumîndu-şi această postură de minoritar – sau, dacă nu, de marginal, mereu pus să se justifice fără să se justifice –, Bruckner construieşte un personaj memorabil. Propriul părinte, un intelectual violent şi agresiv, cu opţiuni ferme antisemite şi rasiste, un colabo în trecut, un reacţionar conservator într-un prezent fluid. Personaj fabulos. Fără patimă şi umori, curiosul Bruckner încearcă să înţeleagă destinul unor oameni din apropierea lui. Care i-au marcat modul de a gîndi şi de a percepe lumea. Indiferent dacă e vorba de Sartre, căruia i se face un portret remarcabil, de părinţii săi, de Alain Finkelkraut, prietenul cel bun – cu care s-a certat, altminteri, de multe ori –, sau de profesorii lui cu nume clopoţitoare, de la Roland Barthes la Vladimir Jankélévitch.

Un scriitor de succes care nu se menajează, care vrea să priceapă şi să justifice nu doar idei, ci şi atitudini şi opţiuni. Intelectuale şi existenţiale. Franceze. Îi reuşeşte pe deplin. Un camusian, aş zice, fie şi cu teama de a fi greşit înţeleasă.

Cronică apărută în Observatorul cultural