#psihologiacareteajutaacum

Când ne pierdem controlul, ca urmare a comportamentului nedorit al copilului, e ca și când i-am încredința telecomanda reacțiilor noastre. Copilul, speriat de această putere pe care nu știe s-o gestioneze, are tendința să repete gesturile care-l sperie. Să știți însă că, în ciuda aparențelor, purtarea lui nu e o provocare. Creierul încearcă doar să regăsească siguranța. Ceea ce ne sperie trebuie repetat până ce putem stăpâni acest lucru. Comportamentul care a determinat-o pe mama să explodeze trebuie repetat, deoarece copilul nu-și poate permite s-o enerveze pe mamă, deci creierul trebuie să identifice ce s-a întâmplat… Creierul îl face pe copil să tot repete purtarea sa, până ce totul o ia razna.

Agresivitatea noastră poate fi declanșată de tot felul de factori. Credem că nevoile sau comportamentul copilului ne destabilizează; în realitate, cauza stării noastre de tensiune poate fi cu totul alta: acumularea de stres, un conflict cu un alt adult, oboseala, povara responsabilității, dependența copilului de noi. Stresul diminuează capacitatea noastră de a tolera frustrarea și atunci chiar și cea mai mică năzbâtie sau simpla prezență a copilului poate declanșa o reacție de apărare sau de respingere.

Amigdala, dopamina și propria ta copilărie

Imagistica cerebrală ne permite să vizualizăm activitatea creierului părintelui atunci când copilul său e în primejdie sau îi cere ceva. Creierul părintelui care, în copilărie, a fost ascultat, mângâiat, luat în brațe și a beneficiat de un atașament sigur va fi inundat de ocitocină. Se activează zonele cerebrale care îl îndeamnă să „aibă grijă de copil”.

În cazul creierului părintelui care n-a beneficiat de un atașament sigur, se activează în schimb sistemul stresului, se dă o luptă între atenție și evitare. Creierul acestuia nu primește nicio moleculă de ocitocină, percepe un pericol, iar amigdala sa declanșează o reacție de apărare: agresivitate sau evitare. Părintele simte că-l invadează un val de violență sau de răceală greu de controlat.

Densitatea receptorilor de ocitocină și dopamină din creierul unui părinte depinde într-o anumită măsură de calitatea parentajului de care a avut parte. E inutil, așadar, să ne simțim vinovați – capacitatea noastră de a gestiona stresul depinde de istoricul personal. Trebuie să avem grijă însă să ne deprindem să gestionăm acest stres, ca să nu-l proiectăm asupra copilului. Căci, așa cum copilul care a acumulat tensiune peste zi (la școala sau stând doar în casă) izbucnește seara cu prima ocazie, nici noi, după o zi dificilă, nu suportăm să fim contraziși sau să fim întâmpinați cu vreo obrăznicie.

Fragment din:

Oferă afecțiune și te vei simți și tu mai bine!

În momentele când suntem stresați, când ne simțim dezarmați în fața lor, când ne deranjează că nu se comportă cum ne-am dori, simțim nevoia să-i dominăm ca să putem face față acestui sentiment de neputință care ne-a cuprins când eram copii. Dacă ne dăm seama de aceasta, ne vom putea controla mai bine reacțiile.

Nu e deloc ușor să fii părinte. „Nervii” noștri sunt deseori supuși la grele încercări. Un motiv în plus ca să avem grijă să ne păstrăm capacitatea de a fi părinte și de a fi un exemplu. Eu sunt adultul! Respir. Îmi pun întrebări: Ce se întâmplă cu mine? Ce mă enervează, de fapt? Cine e important pentru mine?

Vestea bună este că o interacțiune pozitivă cu micuții noștri va crește nivelul de dopamină din creier și va stimula nucleul accumbens (circuitul recompensei și al plăcerii). Dacă le oferim afecțiune copiilor noștri, ne face și nouă bine! Chiar și cel mai egoist dintre părinți are interesul s-o facă.

Dacă le oferim dragoste copiilor noștri, ne reînsuflețim și pe noi înșine!

Cum îți regăsești controlul

În momentele de încordare, comportamentul nostru se limitează la reacții. Ar fi o utopie să ne imaginăm că toate acțiunile noastre vizavi de copil sunt acțiuni bine gândite.

Totuși, atunci când o problemă se repetă, când copilul rămâne blocat într-un comportament neplăcut, când nu reușim să punem capăt unui conflict, toți ne dorim să avem puțin timp la dispoziție ca să gândim înainte de a acționa. Așa-zisa noastră spontaneitate este cel mai adesea un simplu automatism. Nu suntem totuși roboți, așa că ne putem recupera controlul asupra comportamentului nostru parental.

E de ajuns să ne amintim un moment plăcut în compania copilului și creierul nostru se inundă de dopamină și ocitocină. Acești hormoni temperează amigdala și hipocampul, ieșim astfel din sistemul defensiv și ne regăsim controlul de sine, evaluăm situația cu mai mult calm și apoi putem adopta o atitudine educativă adecvată.

La fel, ca să reușesc să-mi temperez nervii, îmi pot imagina că înot sau că mă plimb undeva unde mă simt bine. Mă gândesc la un ținut încântător, la o amintire plăcută. Relativizez și regăsesc dragostea pentru copilul meu, îl revăd bebeluș…

Vindecă rănile trecutului

Mai departe, când vei avea un răgaz pentru a sta de vorbă cu tine însăți, te poți întreba: De ce mă afectează atât de mult ce face copilul meu? Analizez mai întâi situația actuală: mă simt neputincioasă, plină de frustrări, am sentimentul că viața e nedreaptă cu mine? Trăiesc acest sentiment în viața mea din această clipă? Ce mă stresează, de fapt, atât de mult? Dacă nu reușesc să găsesc o explicație imediată pentru intensitatea reacțiilor mele, poate ar trebui să caut în trecut. De ce anume îmi amintește situația de acum? Cum reacționau părinții mei în astfel de situații? Ce simt, de fapt? De ce mi se pare atât de greu de suportat situația asta, am mai trecut prin situații asemănătoare? Ce amintiri îmi trezește ceea ce se întâmplă?

Încerc să vindec rănile copilului din mine. Îi ascult emoțiile, îi ofer tandrețea după care tânjește, dragostea de care are nevoie. Înțeleg cât de mult trecutul îmi influențează prezentul.

Mă desprind de trecut și încerc să privesc cu alți ochi prezentul.

Fragment din Mă exasperează! Cum să înțelegem ce se petrece în creierul copilului între 6 și 11 ani de Isabelle Filliozat