Elizabeth Jones, psihoterapeuta mea, era „kleiniană” – practica o ramură a analizei freudiene, dezvoltată de Melanie Klein, o psihanalistă austriacă, care emigrase în Londra, la sfârșitul anilor ʼ20.

Spre deosebire de Freud (și, mai târziu, de fiica sa, Anna), Klein credea că psihoticii pot beneficia de pe urma unei analize și că transferul necesar se putea dezvolta. Teoria ei era că psihoticii sunt plini de (și chiar conduși de) o mare angoasă și modul de a aduce o descărcare era să te concentrezi asupra celor mai profunde surse ale acelei angoase.

În timpul ședințelor cu dna Jones, vorbeam în șoaptă – pentru că eram sigură că oamenii din casa alăturată sau de peste stradă puteau s-audă ce spuneam. Bolboroseam fără noimă, cuvinte și rime incoerente, care, chiar și pe măsură ce le rosteam în șoaptă, îmi provocau o mare rușine. Nu voiam ca dna Jones să le audă, în ciuda regulii ei de a-i spune absolut „tot ce-mi trecea prin minte”.

Fragment din:

centrul-nu-se-sustine– Ei distrug fetuși. Cred că suntem noi, dar, de fapt, adevărul este Dumnezeu. Vocile s-au dus în locul sfânt, la capătul timpului. Timp. Timpul e prea mic. Micșorează explozia. Televizorul își bate joc de mine. Personajele râd de mine. Ei cred că sunt o ratată și că merit să sufăr. Toată lumea care se uită știe. La televizor, se spune povestea vieții mele.

Medicii din spital avuseseră o atitudine mai degrabă rigidă și formală față de mine, părând să fie mai interesați de a-mi da sfaturi – „Mănâncă mai mult, Elyn!” – decât de a înțelege ce se întâmpla în mintea mea. Dna Jones era altfel. Formarea ei o pregătise bine pentru mine și s-a avântat direct în inima problemei, fără ca, în acest proces, să mă menajeze sau să se supună presupunerilor mele în legătură cu felul cum s-ar cuveni să vorbească o adevărată doamnă britanică.

– Vorbește-mi despre dificultățile pe care le întâmpini la universitate.

– Nu sunt îndeajuns de deșteaptă. Nu pot să lucrez.

– Ai fost șefă de promoție la Vanderbilt. Acum ești supărată pe situația de la Oxford, pentru că vrei să fii cea mai bună și ți-e teamă că nu poți fi. Te simți ca și cum ai fi un rahat de la fundul mamei tale.

– De-acum, trag perdelele de tot, pentru că oamenii de peste stradă se uită la mine. Pot s-audă ce spun. Sunt furioși. Vor să-mi facă rău.

Îți evacuezi sentimentele de furie și ostilitate asupra acelor oameni. Tu ești cea care este furioasă și critică. Și vrei să controlezi ce se întâmplă aici.

Eu chiar am controlul. Controlez lumea. Lumea e la degetul meu mic. Controlez lumea și tot ce se află în ea.

Vrei să simți că ai controlul pentru că, de fapt, te simți atât de neajutorată.

– Am avut un vis. Făceam mingi de golf din fetuși.

– Vezi, vrei să omori bebeluși și-apoi să transformi asta într-o joacă. Ești geloasă pe ceilalți bebeluși. Ești geloasă pe frații tăi, pe ceilalți pacienți ai mei. Vrei să-i omori. Și apoi, vrei să-i transformi într-o minge mică, ca să poți, din nou, să dai cu ei de pământ. Vrei ca mama ta și cu mine să te iubim numai pe tine.

Deși conținutul a ceea ce-mi spunea dna Jones nu mă liniștea întotdeauna (în general, era tulburător și avea efectul de a mă prinde pe nepregătite), prezența ei în încăpere era liniștitoare. Era atât de calmă, atât de înțelegătoare, indiferent cât de bizare erau cuvintele sau imaginile pe care ea sau eu le foloseam. Indiferent ce-i spuneam, indiferent cât era de dezgustător sau de oribil, nu se ferea niciodată de ce ziceam. Pentru ea, gândurile și sentimentele mele nu erau corecte sau greșite, bune sau rele; pur și simplu, erau.

***

Citește și un interviu cu autoarea cărții: 

Povestea unei schizofrenii istorisită din interior