Dacă vrem cu adevărat să primim viaţa cu braţele deschise şi să simţim bucuria de a trăi, dacă vrem cu adevărat relaţii profunde şi satisfăcătoare şi să vibrăm de sănătate şi rezilienţă, dacă vrem cu adevărat să trăim la nivelul întregului nostru potenţial, fără sentimentul de a fi sfâşiaţi pe dinăuntru, trebuie mai întâi să ne reparăm relaţiile rupte cu părinţii noştri.
În afară de faptul că ne‑au dat viaţă şi sunt o parte inexorabilă din noi înşine, părinţii noştri sunt calea de acces către puterile noastre ascunse şi forţele noastre creative, dar totodată şi către provocările care la rândul lor fac parte din moştenirea noastră ancestrală. Fie că sunt morţi sau vii, fie că ne‑am îndepărtat de ei sau avem cu ei relaţii amiabile, părinţii noştri — şi traumele pe care ei le‑au trăit sau moştenit — deţin cheia vindecării noastre.
Chiar dacă simţi că mai degrabă ai înghiţi un pumn de pioneze decât să‑ţi deschizi sufletul către părinţii tăi, acest pas nu poate fi evitat, indiferent cât de mult timp ţi‑ar lua. (Mie mi‑au trebuit treizeci şi şase de prânzuri luate săptămânal cu tatăl meu, sergent de marină militară, înainte ca el să îmi spună în sfârşit că nu a crezut niciodată că eu îl iubeam.) Relaţiile rupte derivă adesea din evenimente dureroase din istoria noastră familială şi se pot repeta generaţii la rând, până când ne adunăm curajul să renunţăm la judecăţile noastre, să ne deschidem inimile încleştate şi să ne privim părinţii şi pe alţi membri ai familiei noastre prin prisma compasiunii. Doar aşa putem lecui durerea care ne împiedică să ne bucurăm deplin de viaţă. Chiar dacă la început putem să facem această mişcare doar la nivel intern, este important să găsim un loc înăuntrul nostru în care să ne putem înduioşa când ne gândim la părinţii noştri fără să ne crispăm.
Această metodă poate fi contrară faţă de ceea ce am fost învăţaţi. O mare parte a terapiei prin cuvânt convenţionale se concentrează pe blamarea părinţilor drept cauză originară a suferinţei noastre. Aşa cum şobolanii se învârt la nesfârşit în acelaşi labirint, mulţi oameni îşi pierd decenii din viaţă rumegând aceleaşi vechi poveşti despre cum au greşit părinţii lor faţă de ei şi cum le‑au nenorocit lor vieţile. Chiar dacă putem fi prinşi în cursa acestor poveşti vechi, atunci când descoperim poveştile şi mai adânc ascunse în spatele lor, ele au puterea de a ne elibera. Sursa acestei libertăţi este înă‑ untrul nostru, aşteaptă doar să fie descoperită.
Întreabă‑te: Îl respingi, îl învinovăţeşti sau îl judeci pe unul dintre părinţi pentru ceva ce simţi că el sau ea ţi‑a făcut? Îl dispreţuieşti pe unul dintre părinţi (sau pe ambii)? Te‑ai îndepărtat de vreunul dintre ei?
Să zicem că o învinovăţeşti sau o respingi pe mama ta. Să zicem că o consideri vinovată pentru că nu ţi‑a dat destul din ceea ce simţi că ar fi trebuit să primeşti. Presupunând că acest lucru este adevărat din punctul tău de vedere, te‑ai întrebat şi ce i s‑a întâmplat ei?
Ce eveniment a avut puterea să întrerupă fluxul iubirii în relaţia voastră? S‑a întâmplat ceva ce v‑a separat sau ceva care a separat‑o pe ea de părinţii ei?
Poate că mama ta a avut o rană provocată de mama ei şi nu a putut să îţi dea ceea ce ea nu a primit. Capacitatea ei de a fi părinte a fost limitată de ceea ce ea nu a primit de la părinţii ei.
Dacă o respingi pe mama ta, este posibil ca între tine şi ea să fi intervenit un eveniment traumatic. Poate că mama ta a pierdut un copil înainte să te naşti tu sau a dat un copil spre adopţie sau şi‑a pierdut prima iubire într‑un accident de maşină când era tânără, chiar pe bărbatul cu care dorea să se căsătorească. Poate că tatăl ei a murit când era mică sau fratele ei iubit a fost omorât când cobora din autobuzul care‑l ducea la şcoală. Undele şocului unui asemenea eveniment te‑ar putea afecta pe tine, dar evenimentul real nu ar avea nimic de‑a face în mod direct cu tine. În schimb, trauma ar putea bloca capacitatea de a fi prezentată şi de a oferi atenţie a mamei tale, oricât de mare ar fi iubirea ei pentru tine.
În copilărie, o poţi percepe pe mama ca fiind indisponibilă, absorbită de sine sau închisă în ea însăşi. Ai putea atunci să o respingi, pentru că tu iei personal fluxul ei sărac de iubire, ca şi cum ea ar fi decis să nu ţi‑l ofere. Adevărul mai profund ar putea fi acela că mama ta nu avea acces la iubirea pe care ai tânjit să ţi‑o ofere. Orice copil născut în circumstanţe asemănătoare ar primi probabil un tip similar de îngrijire maternă…
Fragment din Povestea ta a început demult de Mark Wolynn
Leave a Reply