Multe cărți de parentaj te învață cum să modelezi copilul perfect. Cartea Părintele conştient, scrisă de psiholoaga Shefali Tsabary, te învață cum să te cunoști mai bine, cum să-ți înțelegi mai bine reacțiile și cum să eviți să proiectezi propriile nevoi și frustrări asupra copilului. Iată un exemplu:

Bannere_Parintele constientCând a primit un telefon de la biroul directorului, prin care era anunțată că fiul ei de nouă ani se bătuse cu un alt băiat, o tânără mamă s‑a simțit distrusă. Incapabilă să creadă că fiul ei iubit devenise unul dintre „acei“ copii, s‑a simțit rușinată și tulburată. Ce era de făcut? Cum să reacționeze?

Dat fiind că a devenit defensivă, mama aceasta s‑a trezit că dă vina pe toți și pe toate. S‑a certat cu directorul, cu profesorii, cu părinții băiatului, insistând că fiul ei fusese acuzat pe nedrept. A scris scrisori inspectorului școlar despre cum fiul ei fusese acuzat eronat.

Fără ca ea să își dea seama, eul mamei respective a transformat incidentul într‑unul care o privea pe ea, ca și cum se punea în discuție competența ei. Incapabilă să se separe de comportamentul fiului ei cât să poată vedea cum stau, de fapt, lucrurile, a exagerat dimensiunea evenimentelor. Părea că ar fi fost atacată ea personal — ca și cum ea ar fi fost cea chemată în biroul directorului și certată că nu e un părinte bun.

În consecință, în loc ca băiatul de nouă ani să suporte consecințele naturale ale acțiunilor sale, de pe urma cărora ar fi învățat ceva, el s‑a simțit vinovat și jenat de felul în care reacționase mama lui.

Mulți dintre noi cădem în capcana în care permitem sentimentului propriei valori să se implice în comportamentul copilului. Atunci când se comportă într‑un mod în afara normei, ne simțim responsabili personal. Incapabili să ne detașăm eul de situație, le exagerăm lor comportamentul.

Nimănui nu îi place să fie perceput ca un părinte incompetent. Eul nostru trebuie să fie văzut ca un părinte la superlativ. Ori de cât ori simțim că suntem sub standardul perfecțiunii pe care ne‑am dori să îl atingem, ne umplem de anxietate fiindcă avem impresia că am „decăzut“ în ochii celor din jur. Și apoi reacționăm într‑un mod emoțional.