Truda este o alegere, harul divin este un dar asupra căruia nu deţinem controlul şi pe care nu îl putem prevedea. Nu poate fi solicitat atunci când dorim noi. Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să adoptăm acea poziţie care să faciliteze apariţia harului divin.

Harul divin este arhetipul Apărătorului, forţa care vine în ajutor eroului, atunci când acesta nu are nimic la dispoziţie în afară de eul său limitat. Este adesea simbolizată ca susţinere din partea unui zeu, ca elixir, talisman sau ca o formă oarecare de magie. Harul divin este ceea ce nu se poate afla sub imperiul voinţei eului; este un dar liber al universului/al lui Dumnezeu/al puterii superioare/al lui Buddha. Putem acumula cunoaştere folosindu-ne intelectul, însă înţelepciunea este un dar. Putem face progrese în ceea ce priveşte practica spirituală, dar iluminarea este un dar. Pentru muncă, este necesar să ne încordăm puterile; pentru a primi harul divin, trebuie doar să ne relaxăm. Observăm acum că renunţarea la eu înseamnă transcendenţă. (…)

De obicei, harul divin pătrunde în povestea eroului atunci când a sosit momentul ca eroul să-şi recunoască inadecvarea. Aceasta este tema dezmembrării; suntem fragmentaţi. Spre noi vine o forţă care ne poartă dincolo de propriile noastre limite şi ne îmbogăţeşte, adică ne întregeşte. O poveste eroică pare să solicite acţiune constantă, însă în faza de luptă există întotdeauna o perioadă de captivitate, o pauză care permite altor forţe să intre în joc. Robin Hood recurge la acţiune, dar apoi este înlănţuit până când primeşte ajutorul domniţei Marian. Chiar şi temniţa, adică vidul, face parte din drum.

O parte justificată a luptei eroice este înfrânarea. Uneori, sarcina constă în a te ascunde sau a dormi. Treaba eului este, pur şi simplu, de a sta, de a fi dus legat la ochi sau de a fi vrăjit. Printre exemple se numără Jack aflat în dulapul de bucătărie al soţiei căpcăunului, Albă ca Zăpada în sicriul ei de cleştar, Iisus în mormântul lui, Dorothy adormită printre maci şi Iosif aflat în temniţa faraonului. Acesta nu este timp pierdut, ci tocmai acea etapă de clocot uşor, necesară pentru ca supa să fie gata. Este totodată coca lăsată la dospit ferită de lumină, la fel ca visul în care se desfăşoară travaliul psihologic şi spiritual, în timp ce noi rămânem inconştienţi.

Ne temem să vizităm partea îndepărtată a eului, unde controlul dispare şi acţiunea devine ineficientă. Pauzele liniştite par ameninţătoare, plictisitoare sau lipsite de goana după adrenalină cu care ne-am obişnuit sau de care suntem dependenţi. Ne temem că, în lipsa unei stimulări impresionante, rămânem fără poveste, fără identitate. Totuşi, pauza dintre defăşurările intrigii este cel mai bun moment pentru apariţia minunilor. Această pauză este atenţie senină. „Stai nemişcat şi cunoaşte.” În acelaşi timp, auzim o chemare la mobilizare: „Fii iute, sufletul meu… bucuraţi-vă, picioarele mele!” Aceste îndemnuri par contradictorii, însă numai pentru intelectul liniar. În lumea psihicului, ele combină cu abilitate faze aparent opuse, însă cu adevărat legitime ale travaliului nostru. Rezultatul unei astfel de amalgamări în fiinţa noastră este curcubeul interior, care, cu nuanţele sale strălucitoare şi sumbre, înfăţişează întregul spectru al luminii.

Fragment din volumul

Puterea coincidenţei. Cum ne arată viaţa ceea ce avem nevoie să ştim

de David Richo