Preotul, care nu do­rea să fie vă­zut, ale­se­se anume ziua aceasta de vreme rea, care se anun­ţa în­gro­zi­toa­re, pen­tru a se duce la Vic­tor Luca.

Gră­bea deja pa­sul, strân­gând la piept o gean­tă de pie­le. Ie­şind la lu­mi­nă din pă­du­re, pa­le­le de vânt care su­flau în ra­fa­le aproa­pe că-l obli­ga­se­ră să dea îna­poi. Se opri­se să-şi tra­gă ră­su­fla­rea, apoi îşi con­ti­nua­se dru­mul. Îi lua­se apoi des­tul până in­tra­se prin­tre tu­fi­şuri, ca să se pună la adă­post. Prin ploa­ie, pre­o­tul ză­ri­se, în sfâr­şit, casa. Un ful­ger des­pi­ca­se ce­rul, ur­mat ime­diat de un tunet ră­su­nă­tor. Îm­pin­se­se poar­ta fără să mai sune clopoţe­lul. Nu mai avea timp. Bă­tu­se la uşă spu­nând cu voce tare tra­di­ţio­na­lul sa­lut de Paşti:

— Chris­tos a în­viat!

Ana îi des­chi­se­se răs­pun­zând:

— Ade­vă­rat a-nviat!

In­trând în că­su­ţa fa­mi­liei Luca, Ilie o bi­ne­cu­vân­ta­se pe Eu­ge­nia şi se opri­se în bu­că­tă­rie. Vic­tor stă­tea drept în faţa lui. Tânărul se schimbase mult în cei doi ani de când trăia închis în casă. Nu mai avea ni­mic din uria­şul în­spăi­mân­tă­tor ca­re-i adu­se­se po­re­cla „Boul mut“. Pier­du­se atâ­tea ki­lo­gra­me, în­cât acum apă­rea drept un de­şi­rat care îno­ta în pro­pri­i­le-i veş­min­te. Re­clu­ziu­nea pre­lun­gi­tă în in­te­rior, com­bi­na­tă cu lip­sa de ac­ti­vi­ta­te, îl în­co­vo­ia­se. O bar­bă scur­tă şi prost tun­să îi mân­jea faţa sup­tă, iar ple­te­le îi erau date peste cap. Tâ­nă­rul se apro­pia­se de Ilie şi în­ge­nun­chea­se pen­tru a-i să­ru­ta mâna. Pre­o­tul fă­cu­se sem­nul cru­cii dea­su­pra lui, după care îl apu­ca­se de braţ ca să-l aju­te să se ri­di­ce.

— Nu am vrut să-i fac rău…, zi­se­se Vic­tor.

— Ce e fă­cut e fă­cut, îi răs­pun­se­se pre­o­tul.

— Pă­rin­te, am să ard în iad?

— Nu­mai Dum­ne­zeu ştie. Sunt însă aici pen­tru a te că­lăuzi pe dru­mul care duce în rai.

  

Această tânără scriitoare de origine română a reuşit unul dintre cele mai originale romane din ultimii ani. – J.M.G. Le Clézio, Premiul Nobel pentru literatură

    

Ilie îşi sco­se­se pă­lă­ria şi toţi pa­tru se aşe­za­se­ră în ju­rul me­sei. Pre­o­tul îşi pu­se­se pe ge­nunchi gean­ta cea grea şi sco­se­se niş­te ca­ie­te. Gaz­de­le se ui­ta­se­ră în­tre­bă­tor spre ele. Ana lua­se unul şi în­ce­pu­se să-l răs­fo­ias­că. Ni­mic. Doar niş­te blo­curi de hâr­tie goa­lă.

— Sunt ca­ie­te de şcoa­lă, sea­mă­nă cu cele de la şcoa­lă! ex­cla­ma­se Vic­tor. Ţi-a­duci amin­te, su­rioa­ră?

— Da, răs­pun­se­se Ilie în lo­cul fe­tei. Ca­ie­te de şcoa­lă sunt.

— Ce aş­tep­taţi de la mine, pă­rin­te? în­tre­ba­se Vic­tor.

— Fi­i­lor, nici nu vă în­chi­puiţi cât este de grea via­ţa Bi­se­ri­cii. De când a ve­nit Cea­u­şes­cu, Ro­mâ­nia a ajuns o na­ţie fără Dum­ne­zeu. La aceste cu­vin­te, Ana s-a tras îna­poi şi şi-a fă­cut sem­nul cru­cii ca pen­tru a alun­ga un blestem.

— To­tuşi, Bi­se­ri­ca n-au in­ter­zis-o! aproa­pe că stri­gase.

— Con­du­că­to­rii de azi sunt niş­te oa­meni per­verşi. Ştiu că in­ter­zi­ce­rea Bi­se­ri­cii nu e o so­lu­ţie. Per­se­cu­ţi­i­le nasc mar­tiri. Or, mar­ti­rii în­tă­resc cre­din­ţa. Re­gi­mul ca­u­tă mai de­gra­bă să ne dis­cre­di­te­ze din in­te­rior.

— Să mur­dă­reas­că Bi­se­ri­ca? Cum s-ar pu­tea? in­ter­ve­ni­se ia­răşi Ana.

— Par­ti­dul face în aşa fel în­cât doar cei mai răi se­mi­na­rişti să fie pre­o­ţiţi. Din ca­u­za aceas­ta, fiul meu nu va pu­tea ajun­ge nici­o­da­tă pre­ot. E prea cin­stit. Cu si­gu­ran­ţă, va fi tri­mis în­tr-o uzi­nă, pe post de mais­tru.

— Şi dum­nea­voas­tră, pă­rin­te, ce vi se va în­tâm­pla? în­tre­ba­se Vic­tor, ne­li­niş­tit.

— La vâr­sta mea, nu mă mai pot tri­mi­te în altă par­te. Dar tre­buie să fiu me­reu atent.

Carte recompensată cu „Premiul celor cinci continente”, acordat de Organizaţia Internaţională a Francofoniei

— To­tuşi, în fie­ca­re du­mi­ni­că, bi­se­ri­ca e pli­nă.

— Da, însă eu sunt ur­mă­rit tot tim­pul. Poa­te că aţi ob­ser­vat că tot vine un străin care no­tea­ză ceea ce spun. După care plea­că.

— Aşa e! L-am vă­zut! con­fir­ma­se Eu­ge­nia cea de obi­cei atât de re­tra­să.

— E de la Se­cu­ri­ta­te. Vine de la Iaşi ca să facă ra­poar­te de­spre mine. La cea mai mică spu­să cri­ti­că la adre­sa re­gi­mu­lui, aş fi ares­tat şi de­por­tat. Toţi pre­o­ţii sunt con­tro­laţi de par­tid.

— Păi nu se tot spu­ne că nu ştiu câţi pre­oţi au fu­git în străi­nă­ta­te după bani? adău­ga­se Ana.

— Să nu cre­deţi asta, dra­gii mei, of­ta­se Ilie. Cea mai mare par­te din­tre ei sunt în la­gă­re.

Ana, Vic­tor şi Eu­ge­nia în­cre­me­ni­se­ră aflând toa­te ace­le lu­cruri. Asu­pra Bi­se­ri­cii se abă­tu­se un val de per­se­cu­ţii, iar ei ră­mă­se­se­ră li­niş­tiţi în casă, ca­tas­tro­fa lă­sân­du-i ne­pă­să­tori?… Ana se ri­di­ca­se şi se în­drep­ta­se că­tre fe­reas­tră ca să vadă cum mai e cu fur­tu­na de afa­ră. În doar câ­te­va mi­nu­te, cur­tea ajun­se­se o bal­tă pli­nă de noroi.

— Sunt gata să lupt! spu­se­se Vic­tor ho­tă­rât.

Pre­o­tul îl pri­vi­se adânc în ochi şi bă­ga­se mâna în gean­tă, de unde sco­se­se o car­te de cult pe care o aşe­za­se ală­turi de ca­ie­te, pe masă.

Vic­tor şi Eu­ge­nia fă­cu­se­ră ochii mari, cu­rioşi să ştie de­spre ce car­te era vor­ba.

— Căr­ţi­le de la se­mi­na­rul din Iaşi au fost toa­te strân­se şi arse, con­ti­nua­se Ilie. Aveam acolo o mică tipografie clandestină, care ne per­mi­te să di­fu­zăm căr­ţi­le in­ter­zi­se de cen­zu­ră. Alt­fel, Se­cu­ri­ta­tea ne-a dis­trus to­tul. De acum, nu mai avem de­cât o sin­gu­ră mo­da­li­ta­te de a co­mu­ni­ca.

Pre­o­tul îm­pin­se­se un ca­iet în faţa lui Vic­tor şi adău­ga­se:

— Tre­buie să re­co­piem lu­cră­ri­le una câte una, de mână, pen­tru a le pu­tea da cre­din­cio­şi­lor. Unii fac rost de hâr­tie, al­ţii de cer­nea­lă. Dis­pu­nem şi de co­pişti şi de vo­lun­tari pen­tru dis­tribu­ţie. Ăsta e fe­lul nos­tru de a re­zis­ta. Iată, fra­te, pe­ni­ten­ţa pe care ţi-o cer. Îţi res­pect ale­ge­rea de a nu te pre­da pu­te­rii fără Dum­ne­zeu. Însă în reclu­ziu­nea ta de bunăvoie, îţi cer să ne ajuţi în­tru aceas­tă lu­cra­re. Aşa­dar, Vic­tor, vei scrie. Vei scrie zi şi noap­te, până când ţi se vor strâm­ba de­ge­te­le de du­re­re. Vei scrie şi iar vei scrie. Pen­tru mân­tui­rea ta…

— Pu­teţi avea toa­tă în­cre­de­rea în mine, răs­pun­se­se Vic­tor, aşa voi face.