— Eşti un mercenar? Şi te mândreşti cu asta?
— Mă mândresc cu asta mai mult decât cu cine mi-a mai rămas din familia mea adevărată.
Am simţit cum furia începe să mă împungă încet. Îmi venea s‑o gonesc pe fătuca asta negustor care îmi tot distrăgea atenţia, îmi venea s‑o poftesc să se care, s‑o pun pe fugă.
— Ce‑s astea?
A întins mâna spre mine şi şi-a trecut degetele în susul braţului meu, până la cot, până unde îi dădea voie armura.
— Doamne! Mai mult cicatrici decât om, sub toată mizeria asta!
La atingerea ei, am simţit un fior cum mă străbate şi m‑am tras iute, încercând să mă feresc.
— Am căzut într‑un tufişcu spini când… când eram mic, i‑am zis şi vocea mea a sunat mai piţigăiat decât aş fi vrut.
— Halal tufiş trebuie să fi fost!
Am ridicat din umeri.
A strâns din buze, tresărind.
— Trebuie să rămâi nemişcat dacă pici în aşa ceva, zise ea, cu ochii pironiţi în continuare pe braţul meu. Toată lumea ştie. Pare că te‑a sfâşiat până la os.
— Ştiu şi eu asta. Acum.
Am pornit spre uşa bucătăriei, cu pas voios.
Am auzit‑o cum aleargă în urma mea, să mă ajungă. Foşnet de mătăsuri.
— De ce te‑ai zbătut? De ce nu te‑ai oprit?
— Am fost prost, i‑am răspuns. Acum nu m‑aş mai zbate.
Vroiam ca fătuca asta proastă să mă lase în pace. Nici măcar nu îmi mai era foame. Braţul îmi ardea, simţindu-i încă atingerea. Avea dreptate, spinii tăiaseră în mine, adânc. Timp de un an şi ceva de la acea noapte, la fiecare câteva săptămâni, otrava înflorea în rănile săpate în carnea mea şi îmi curgea prin vene, amestecată cu sânge. Ori de câte ori otrava mă lua în stăpânire, făceam lucruri care îi speriau chiar şi pe fraţi.
Chiar în momentul în care am ajuns la uşă, în prag a apărut Drane. S-a oprit brusc şi şi-a şters mâinile pe şorţul alb şi slinos, prins deasupra burdihanului
— Ce…?
Privea peste umărul meu, cu ochii măriţi.
— Prinţesă!
Părea să se fi speriat deodată. A început să tremure din toate încheieturile, de parcă ar fi fost făcut din gelatină.
— Prinţesă! Ce‑ce căutaţi în bucătărie? Ăsta nu‑i loc pentru o doamnă îmbrăcată în mătăsuri şi tot restul.
— Prinţesă?
M‑am întors spre ea cu ochii holbaţi. Îmi uitasem gura deschisă, aşa că am băgat de seamă şi‑am închis‑o repede la loc.
Ea mi-a aruncat un zâmbet, lăsându‑mă să mă lupt cu întrebarea: să i‑l şterg de pe faţă cu o palmă sau cu un sărut? Înainte s‑apuc să iau o decizie, o mână greoaie a căzut pe umărul meu, iar Drane m-a întors cu faţa spre el.
— Şi cum a ajuns un golan ca tine să o conducă pe maiestatea sa în astfel de locuri…
Întrebarea i-a înţepenit în gâtlej.
Faţa lui dolofană s-a făcut numai creţuri toată. Încerca să vorbească, dar nu reuşea. Mi-a dat drumul şi, în cele din urmă, şi-a recăpătate vocea.
— Jorg? Micul Jorg?
Lacrimile i-au ţâşnit din ochi şi au început să‑i curgă pe obraji.
Eu şi cu Will îl priviserăm pe omul ăsta gâtuind nişte pui şi scoţând din cuptoare câteva plăcinte: nu avea niciun motiv să dea apă la şoareci din cauza mea. Cu toate astea, l‑am scutit de jenă; tocmai îmi oferise şansa de a o surprinde pe măria sa. Am rânjit spre ea şi am schiţat o plecăciune.
— Prinţesă, ha? Să înţeleg că gunoiul pe care era cât pe ce să‑l dai pe mâna gărzilor regale este de fapt fratele tău vitreg?
Şi-a regăsit repede stăpânirea de sine. Recunosc asta.
— De fapt, eşti nepotul meu, îmi răspunse ea. Tatăl tău s‑a căsătorit cu sora mea mai mare în urmă cu două luni. Eu sunt mătuşa ta, Katherine.
Fragment din Prinţul Spinilor de Mark Lawrence
Leave a Reply