Tânăra și frumoasa doctorandă ținea copilul, în vreme ce chipeșul  și distinsul psiholog avea în mână ciocanul. Ea a făcut un semn ușor cu mâna prin aer, pentru a atrage atenția copilului, ca să se uite la mână și să nu-și miște capul ca să privească în sus sau în spate. Cu atenția astfel distrasă, copilul n-a remarcat bara de fier lungă de un metru și douăzeci și groasă de doi centimetri ce atârna din tavan. N-a văzut bărbatul care a ridicat ciocanul și a lovit cu putere bara de metal.

Textul sec al raportului lor de cercetare constata: „Copilul a tresărit puternic, respirația i s-a oprit și și-a ridicat brațele“. Când psihologul a lovit bara din nou, buzele copilului „au început să i se contracte și să tremure“, iar la a treia lovitură „a izbucnit brusc într-un acces de plâns“ (Watson & Rayner, 1920, p. 2).


Fragment din “O istorie a psihologiei moderne” de Duane P. Schultz, Sydney Ellen Schultz

Ați  ghicit cine erau cei doi și ce făceau? Subiectul acestui experiment a devenit cunoscut sub numele „Micul Albert“, cel mai vestit copil din istoria psihologiei. Psihologul cel chipeș era John B. Watson, în vârstă de 42 de ani, fondatorul  școlii de  gândire  numite  behaviorism.  Asistenta  sa  era  Rosalie Rayner, de 21 de ani, aflată la studii postuniversitare, care ajungea în campusul de la Johns Hopkins la volanul unui Stutz Bearcat, cea mai grozavă și mai scumpă mașină sport a acelor vremuri. Împreună, ei au transformat psihologia, dar în această cursă de lucru Watson a sfârșit prin a-și distruge strălucita carieră academică.

Albert (numele de familie rămâne necunoscut) avea opt luni și douăzeci și șase de zile când ciocanul a lovit bara aflată îndărătul capului său. Copil sănătos și fericit, fusese ales de Watson ca subiect al cercetării sale tocmai deoarece părea foarte stabil emoțional  și greu de urnit din ale sale.

Cu două luni înainte de a fi menit să fie speriat de loviturile de ciocan, lui Albert i s-au arătat o varietate de stimuli, printre care un cobai alb, un iepure, un câine, o maimuță, ziare aprinse și o colecție de măști. N-a manifestat nicio teamă ca răspuns față de acele obiecte. De fapt, până în acea zi, în laborator, nici mama lui Albert și nici altcineva nu remarcase vreodată teamă din partea copilului, de niciun fel, în nicio situație.

După ce Watson a lovit prima oară bara, Albert a reacționat cu teamă, aparent pentru prima dată în viața sa. Experiența i-a oferit lui Watson un răspuns emoțional  necondiționat, cu care să lucreze. Voia să știe dacă poate să-i producă lui Albert o reacție emoțională condiționată, de pildă frica de un cobai, de care nu se temuse înainte, prin asocierea vederii șobolanului cu un sunet puternic, neașteptat. După doar șapte asocieri ale șobolanului alb cu zgomotul, copilul a manifestat teamă de fiecare dată când vedea șobolanul, chiar în situația în care bara nu era lovită îndărătul lui.

Astfel, Watson și Rayner au determinat o reacție de frică față de un obiect anterior neutru — și au făcut-o atât de ușor și de eficace. Ulterior, au demonstrat că reacția de teamă a lui Albert poate fi generalizată și la alte obiecte albe cu blană, cum ar fi un iepure, un câine, o haină de blană și o mască de Moș Crăciun!

Watson a conchis că temerile noastre de adulți, angoasele și fobiile trebuie, așadar, să fie simple reacții emoționale condiționate, determinate în pruncie și în copilărie, și care ne însoțesc tot restul vieții.

Dar ce s-a întâmplat cu micul Albert? Se mai ascunde el de obiectele cu blană? A trebuit să urmeze un tratament de psihoterapie? Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu el. Poate că a devenit psiholog. Nu există însă nicio îndoială cu privire la contribuția sa la istoria psihologiei și la rolul său în dezvoltarea behaviorismului lui John B. Watson.

John B. Watson  (1878–1958)

Am discutat despre câteva tendințe ce l-au influențat pe John B. Watson în încercarea sa de a edifica școala de gândire behavioristă în psihologie. El a recunoscut  că  întemeierea  nu  este  același  lucru  cu  creația, descriindu-și eforturile ca pe o cristalizare a ideilor care se iviseră în psihologie. Ca și Wilhelm Wundt, promotor și întemeietor al psihologiei, Watson și-a proclamat obiectivul de a întemeia o nouă școală. Această intenție deliberată îl  diferențiază clar  de  restul  personalităților, considerate de istorie ca precursori ai behaviorismului.