Arheologii continuară să sape şi în dimineaţa care urmă descoperirii oaselor. Poliţiştii care patrulaseră în zonă în acea noapte le arătară locul unde Erlendur scosese la iveală mâna şi Skarphédinn se înfurie când văzu cum dăduse Erlendur pământul deoparte. ”Amatori afurisiţi”, fu auzit bodogănind în barbă până după prânz. Pentru el, săpăturile erau un ritual sacru, în care solul era dat deoparte strat cu strat, până ce povestea tuturor lucrurilor îngropate ieşea la lumină şi secretele erau date în vileag. Fiecare detaliu conta, era posibil ca fiecare pumn de pământ să conţină probe vitale şi escrocii puteau distruge date importante.

Predică toate acestea lui Elínborg şi lui Sigurdur Óli, care nu greşiseră cu nimic, în timp ce dădea ordine echipei sale. Lucrul progresa foarte încet după aceste metode arheologice migăloase. De‑a lungul şi de‑a latul zonei fuseseră întinse funii care marcau zonele potrivit unei anumit sistem, cunoscut numai de ei. Era foarte important ca scheletul să rămână în aceeaşi poziţie în timpul săpăturilor; ei se asigurară că mâna nu se mişcă nici măcar cu un centimetru în momentul în care îndepărtară cu o perie pământul de pe ea şi cercetară fiece firicel de pământ.

— De ce iese mâna asta din pământ? îl întrebă Elíborg pe Skarphédinn, oprindu‑l în momentul în care trecea în goană şi cu un aer preocupat pe lângă ea.

— Imposibil de spus, zise Skarphédinn. În cel mai rău caz, persoana care zace acolo ar fi putut fi în viaţă atunci când a fost acoperită cu pământ şi a încercat să opună o oarecare rezistenţă. A încercat să dea pământul deoparte şi să iasă la suprafaţă.

— În viaţă! gemu Elínborg. Să iasă la suprafaţă?

— Nu e obligatoriu să fi fost aşa. Nu putem exclude ca mâna să fi ajuns în acea poziţie în momentul în care trupul a fost băgat în pământ. E prea curând ca să spunem ceva în legătură cu asta.

Sigurdur Óli şi Elínborg fură surprinşi că Erlendur nu îşi făcu apariţia la locul săpăturilor. Ciudat şi imprevizibil cum era, ei îi cunoşteau şi fascinaţia pentru cazurile de persoane dispărute, din trecut şi prezent, iar scheletul îngropat ar fi putut foarte bine să fie cheia unei dispariţii vechi pe care i‑ar fi făcut plăcere să o scoată la lumină din documentele îngălbenite de vreme. Pe la amiază, Elínborg încercă să‑i telefoneze acasă şi pe mobil, însă în zadar.

Pe la ora două, telefonul lui Elínborg sună.

— Sunteţi acolo? spuse o voce gravă la telefon, iar ea o recunoscu pe dată.

— Unde eşti?

— Am întârziat. Sunteţi la săpături?

— Da.

— Poţi vedea tufişurile? Cred că sunt coacăzi. La vreo treizeci de metri la est de fundaţie, aproape în linie dreaptă, înspre sud.

— Tufişuri de coacăzi?

«Liniştea mormântului e cel mai bun roman poliţist pe care l-am citit vreodată.»

– Bogdan Suceavă

Elínborg se uită cruciş căutând cu privirea tufişurile.

— Da, zise ea. Le văd.

— Au fost plantate mai demult.

— Da.

— Verifică de ce. Dacă a locuit cineva acolo. Dacă a fost o casă acolo în vremuri îndepărtate. Du‑te la Biroul de Urbanism şi fă rost de nişte planuri ale zonei, chiar fotografii aeriene dacă au. Probabil va trebui să cauţi nişte documente de la începutul secolului până în 1960 cel puţin. Poate chiar mai târziu.

— Crezi că a fost o casă pe dealul de acolo? zise Elínborg, privind în jurul ei. Nu încercă să‑şi ascundă neîncrederea.

— Cred că trebuie să verificăm. Ce face Sigurdur Óli?

Arnaldur Indridason (n. în 1961 la Reykjavík) a lucrat mulţi ani ca jurnalist şi critic de film. ”Oraşul Borcanelor”, primul său roman, a câştigat Nordic Crime Novel Award. De aceeaşi recunoaştere s-a bucurat şi al doilea, ”Liniştea mormântului”, premiat cu prestigiosul CWA Gold Dagger Award.

— Răsfoieşte dosarele cu persoane dispărute începând cu Al Doilea Război Mondial încoace. Te aştepta. Zicea că ţi‑ar plăcea aşa ceva.

— Am vorbit cu Skarphédinn chiar acum şi mi‑a spus că‑şi aminteşte că a existat o tabără militară acolo, pe partea cealaltă, spre sud, în Grafarholt, în timpul războiului. Unde se află acum terenul de golf.

— O tabără militară?

— O tabără britanică sau americană. Militară. Cu cazărmi. Nu şi‑a putut aminti cum se numea. Trebuie să verifici şi asta. Verifică dacă britanicii au anunţat dispariţia cuiva din tabără. Sau americanii care au preluat tabăra de la ei.

— Britanicii? Americanii? În timpul războiului? Ia stai puţin, de unde să aflu asta? întrebă Elínborg cu suprindere. Când au preluat americanii tabăra de la ei?

— În 1941. Ar fi putut fi o magazie de provizii. Oricum, asta e ceea ce crede Skarphédinn. Apoi, mai e chestiunea cabanelor de pe dealul dimprejur. Dacă vreo persoană care să aibă legătură cu ele, ar putea fi dispărută. Chiar dacă e vorba numai de poveşti sau de bănuieli. Trebuie să vorbim cu proprietarii cabanelor de acolo.

— Cam multă muncă pentru nişte oase vechi, zise Elínborg cu iritare, lovind cu piciorul pietrişul fundaţiei în care se afla. Tu ce faci? întrebă ea apoi, pe un ton aproape acuzator.

— Asta‑i treaba mea, zise Erlendur şi închise.

Fragment din

Liniştea mormântului

de Arnaldur Indridason