Nu puteți spune niciodată NU? Îi puneți tot timpul pe primul loc pe ceilalți? Poate că suferiți de așa-numita ”tulburare de personalitate altruistă”, adică de ”adicţia de a face pe plac celorlalți”, cum le numește metaforic psihoterapeutul Les Barbanell în Adio, vinovăţie! Cum să scapi de nevoia de a-i mulţumi pe ceilalţi. Iată și care sunt ”simptomele” celor ce suferă de un altruism excesiv, adică ale așa-numiților ”îngrijitori”:

 

  • Formează relaţii dăruind afectiv şi fizic, şi evită în mod obişnuit să primească ceva înapoi, creând în interacţiunile lor cu ceilalţi un dezechilibru între a da şi a primi. (“Ai nevoie de mine pentru toate; Eu n-am nevoie de tine pentru nimic.”)
  • Sunt consumaţi de vinovăţie şi uşor susceptibili de a fi făcuţi să se simtă vinovaţi. Vinovăţia îl împiedică pe îngrijitor să facă acele lucruri (de ex. să spună “nu”) care ar putea duce la a fi respins sau abandonat de către ceilalţi. Prin urmare, experienţa conştientă a vinovăţiei este un simplu paravan pentru anxietatea insidioasă ce rezidă în inconştientul personalităţii “îngrijitorilor”.
  • Sunt motivaţi de o dorinţă compulsivă de a se face utili chiar dacă cel care primeşte ajutorul lor are sau nu nevoie de ceea ce îi este oferit. Aceste comportamente duc în mod inevitabil la respingere …  în mod ironic, exact rezultatul pe care binevoitorul caută să îl evite. 
  • Îşi reprimă nevoile de plăcere, bucurie şi intimitate. Mesajul lor este, “Dacă nu vreau nimic, nu voi fi dezamăgit (dacă nu primesc nimic); asigurându-mă că ceilalţi sunt fericiţi, asta mă ajută să nu mă mai gândesc la propria mea plăcere.”
  • ”Îngrijitorii” devin copleşiţi de obligaţii, care sunt atât cerute de ceilalţi, dar şi autoimpuse. Activitatea constantă şi consumul pentru îndeplinirea obligaţiilor îi face să evite nevoia de plăcere, dar și posibilitatea a fi ignorați sau respinși.
  • În situaţiile conflictuale îşi asumă vinovăţia şi se simt siliţi să-şi asume, pe nedrept, responsabilitatea pentru problemele şi conflictele întâmpinate de ceilalţi.
  • Par a fi independenţi şi se poartă cu ceilalţi aşa cum de fapt ar vrea ei să fie trataţi, când vine vorba de indulgenţă şi atenţie. Consideră riscant din punct de vedere emoţional să ceară în mod direct sau indirect ca aceste nevoi să le fie satisfăcute.
  • Îşi neagă singurătatea şi situaţiile obişnuite în care ar avea nevoie de ceilalţi, presupunând că de fapt ceilalţi au aceste nevoi, chiar dacă nu este aşa.
  • Îşi maschează dorinţele şi poftele aşteptând ca ceilalţi să ştie ce îşi doresc sau au ei nevoie. Rezultatul este un sentiment accentuat de nedreptate şi mânie, ce rămâne latent atunci când se simt ignoraţi.
  • Rareori spun “nu” şi nu arată ce simt (iritabilitate, gânduri contradictorii, mânie, conflict şi altele), fapt care zădărniceşte comunicarea autentică şi stabilirea unor relaţii fireşti.
  • În cele din urmă sunt percepuţi ca “prea buni pentru a fi adevăraţi”, ceilalţi începând să nu mai aibă încredere în motivele lor, pentru că ei nu vor să primească niciodată nimic în schimb.
  • Par foarte siguri pe sine şi independenţi, în ciuda trecutului care le-a distrus stima de sine şi le-a mărit insecuritatea.

   

Află căile prin care te poți vindeca de ”altruismul compulsiv”

din volumul lui Les Barbanell 

Adio, vinovăţie! Cum să scapi de nevoia de a-i mulţumi pe ceilalţi