Unul dintre personajele-cheie ale celei mai cunoscute platforme de dezvăluiri politice face mărturisiri complete.

Daniel Domscheit-Berg, vreme de câţiva ani mâna dreaptă a lui Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, a devenit la rândul său, un „whistleblower”, ajungând şi el să „dea din casă” secrete legate de cel mai periculos site din lume. El a publicat mărturiile sale în cartea „Inside WikiLeaks” care a apărut
de curând şi în româneşte, la Editura Trei, își începe cronica România Liberă.

Motivul des­părţirii sale de WikiLeaks a fost transformarea acestui site menit iniţial să promoveze transparenţa şi să lupte împotriva abuzurilor politice în locul personal de joacă al lui Julian Assange,
care s-a transformat şi el într-un minidictator, după mărturiile lui Daniel Domscheit-Berg.

„Când m-am alăturat în 2007 lui WikiLeaks, m-am implicat într-un proiect care urmărea înainte de toate un scop: să controleze puterea care se exercită în spatele uşilor închise. O idee pe cât de simplă, pe atât de genială: o platformă care să creeze transparenţă acolo unde aceasta este refuzată”.

   

   

   

Haiducii internetului

Înainte de a intra în echipa de la WikiLeaks, unde a ajuns să ocupe chiar funcţia de purtător de cuvânt, Daniel fusese un „computer geek” foarte periculos, fiind de profesie hacker la Chaos Computer Club, o asociaţie germană care lupta pentru libertatea de informaţie, transparenţă guvernamentală şi respectarea drepturilor omului. Pe scurt, un soi de WikiLeaks nemţesc. Aflând de acţiunile celor de la WikiLeaks, la început hackerul german nu a fost prea încrezător, suspectând site-ul lui Assange ca făcând jocurile anumitor organizaţii secrete.

„Iniţial, multă lume a crezut că în spatele lui WikiLeaks se află un serviciu secret internaţional şi că ar fi vorba despre un aşa-numit honeypot – că se oferea, aşadar, o platformă celor care voiau să divulge anumite secrete, pentru a-i taxa apoi drept trădători, de îndată ce încărcau pe pagină un material exploziv. La început, şi eu am privit cu neîncredere proiectul. Însă în noiembrie 2007, au apărut pe wikileaks.org manualele operaţionale din Guantanamo Bay, aşa-numitele Camp Delta Standard Operating Procedures, care demonstrau că SUA încalcă în închisoarea din Cuba drepturile omului şi Convenţia de la Geneva. Trei lucruri am priceput atunci. Primul: Bănuiala că WikiLeaks ar fi fost înfiinţat de vreun serviciu secret era absurdă. Al doilea: Proiectul avea potenţialul de a ajunge mult, mult mai mare decât Cryptome. Al treilea: WikiLeaks era un lucru bun.”

Perioada petrecută la Wiki­Leaks a fost una cu adevărat glorioasă pentru tânărul geniu computerist, Daniel Domscheit-Berg. Faptul că marile puteri ale lumii ajunsesesră să se teamă de ei, că un grup de băieţi ochelarişti puteau să ţină în şah doar din câteva apăsări de taste ditamai Pentagonul, gândul că prin dezvăluirea unor atrocităţi teribile organizate de guvernele ţărilor aşa-zis democratice au pus umărul la crearea unei lumi mai bune, toate acestea l-au umplut de mândrie pe Dani­el Domscheit-Berg:

„Am trăit atâtea, la naiba! Am privit în abisuri şi m-am jucat cu pârghiile puterii. Am înţeles cum funcţionează corupţia, cum se spală bani şi cum se trag sfori în politică. Am vorbit numai la criptofoane care nu pot fi ascultate, am călătorit prin lume şi am fost îmbrăţişat pe stradă de către oameni recunoscători. WikiLeaks a făcut din noi nişte băieţi palizi, care-şi petreceau timpul în faţa calculatorului şi a căror isteţime ar fi trecut altfel neobservată, nişte persoane publice, care au ajuns să inspire teamă politicienilor, şefilor de firme şi ştabilor militari din lumea întreagă. Probabil am apărut în coşmarurile lor. Probabil nu puţini dintre ei şi-ar fi dorit să nu existăm. Acesta a fost cândva un sentiment grozav”.

  

Citește mai departe în România Liberă