#psihologiacareteajutaacum
Jake strigă la fiul lui de cinci ani:
— E timpul să închizi televizorul și să vii la masă.
Mickey dă să se ridice. Dar tocmai atunci dinozaurul cel rău apare cu un răget. Mickey se oprește să vadă ce se va întâmpla. Câteva secunde mai târziu, Mickey a uitat că se îndrepta spre bucătărie ca să ia cina.
Deodată ecranul televizorul se întunecă, iar chipul furios al tatălui său apare în fața televizorului, în locul monstrului. Simultan, răgetele dinozaurului devin strigătele tatălui său. Mickey îngheață. Treptat distinge cuvintele: „Vino la masă.”
În timpul mesei mama lui Mickey se uită la el, apoi la Jake, și spune:
— A sunat educatoarea. Îi deranjează pe copiii din grupă.
Mickey examinează fața de masă. Jake îl întreabă:
— Ce se petrece la grădi, Mickey?
Mickey ridică farfuria și se uită sub ea.
— Ce naiba faci, Mickey?
— Mă uit la liniile pe care le fac farfuriile pe fața de masă, spune Mickey.
Pauline, mama lui Mickey, ridică tonul.
— Pentru numele lui Dumnezeu, lasă farfuria jos. Vrei ketchup pe carne?
Mickey pune farfuria jos.
Sora lui mai mică îi mai cere mamei niște lapte. Mickey se strâmbă la ea.
Tatăl lui strigă:
— Potolește-te. Acum răspunde-i mamei tale.
Mickey pare nedumerit și rămâne tăcut câteva secunde. Apoi ridică din nou farfuria și se uită sub ea.
Jake urlă:
— M-am săturat. Piei din ochii mei. Du-te la tine în cameră – acum!
Mickey ajunge până la scări. Acolo vede o jucărie pe care n-a mai văzut-o de ceva timp. Se așază și ia jucăria în mână. Zece secunde mai târziu, se duce la televizor și îl pornește.
Părinții lui aud televizorul, iar Jake sare în sus spunând:
— Îl învăț eu minte.
Pauline spune:
— Jake, calmează-te! Nu da în el.
Despre ce e vorba? De ce unii copii le dau impresia părinților că atenția lor e peste tot, mai puțin acolo ar trebui să fie?
Atenția noastră este orientată de comportamentele în care suntem implicați. Când citim o carte, atenția noastră se concentrează asupra cuvintelor de pe pagină: ne schimbăm direcția privirii într-un mod regulat, influențați de ceea ce vedem că e scris pe pagină. Dacă un copil joacă șotronul, atenția lui e condusă de multe evenimente interioare care monitorizează poziția corpului, precum și de așteptările copilului referitoare la ceea ce trebuie să urmeze.
În linii mari, atenția e controlată de lucrurile care se petrec în exteriorul și în interiorul nostru.
Oprește-te și gândește-te un minut la această concluzie simplă. Dacă atenția noastră poate fi afectată de evenimentele care se schimbă în jurul nostru, precum și orientată înspre ceea ce facem noi, nu vor exista conflicte?
Mickey, băiatul din exemplul care a deschis acest capitol, dă să se ridice de la televizor și să pornească spre masă. Această sarcină simplă, de a merge la bucătărie, este deturnată de ceva care i-a atras atenția la televizor. Liniile de pe fața de masă îi distrag atenția de la mâncat. Sora lui îi distrage atenția de la răspunsul pe care trebuie să i-l dea mamei sale. O jucărie îi distrage atenția de la mersul înapoi în camera sa. Ne putem imagina cu ușurință cum se comportă la grădiniță.
Aceste deturnări ale comportamentelor unor copii de către orice stimul care apare în preajmă reprezintă adesea motive pentru declanșarea furiei părinților. Părinții pot face două lucruri importante în privința acestei probleme dacă vor să-și ajute copiii să se concentreze și să se ajute și ei înșiși să se țină departe de o furie tot mai mare. Acestea sunt:
1. Să limiteze accesul copiilor la divertismentul pasiv, cum ar fi televizorul, jocurile pe computer și activitățile în care sunt simpli spectatori.
2. Să învețe să repete cu calm instrucțiunile în fața copiilor și să aștepte reacția lor.
În primul rând, de ce ar trebui copiii să aibă un acces limitat la divertismentul pasiv?
Stai o clipă și imaginează-ți că ești scenaristul și creatorul unor emisiuni de televiziune pentru copii sau al unor jocuri pe computer pentru copii. Prioritatea ta numărul unu nu ar fi să găsești moduri de a capta atenția copiilor și de a o reține? Programarea „bună” face exact acest lucru. Iar după acumularea de-a lungul a trei generații a experienței în scenaristică și producție, există oameni care se pricep excepțional de bine să capteze atenția copiilor.
Acum imaginează-ți sute și mii de ore de expunere la programe pentru copiii mici, care abia învață să facă tot soiul de lucruri care necesită concentrarea atenției în timp ce îndeplinesc diferitele sarcini. Punerea jucăriilor la loc, învățarea manierelor la masă, construirea unei relatări referitoare la ce au făcut peste zi și chiar îmbrăcarea corectă necesită o oarecare inhibare a atenției față de alte evenimente care i-ar putea distrage. Deși încearcă să învețe aceste lucruri pe parcursul unor intervale de câteva minute, copiii petrec ore în șir făcând ceva ce le captează atenția fără vreun efort din partea lor.
Televiziunea este creată în mod expert pentru a ghida atenția copiilor cu ajutorul unor semnale exterioare.
Copiii ca Mickey sunt antrenați câteva ore pe zi să lase evenimentele din fața lor să le ghideze atenția. Până la vârsta de cinci ani, Mickey a ajuns foarte priceput în a-și lăsa atenția să fie ghidată de ceea ce se petrece în fața lui. Această ”competență” este în opoziție totală față de încercările lui Mickey de a îndeplini o sarcină – orice fel de sarcină. Chiar și capacitatea lui Mickey de a face un lucru simplu, cum ar fi să meargă dintr-o cameră în alta și să ajungă până la obiectivul său, necesită ca acest control asupra atenției să vină din partea lui. Acum, deseori nu reușește să îndeplinească nici sarcinile ușoare. Este distras de tot ceea ce se petrece în jurul lui, așa că de fiecare dată când se apucă de ceva, este momit de altceva și uită de unde a pornit.
Poate te întrebi: „Cum rămâne cu cititul? Cărțile nu ghidează atenția copiilor la fel ca televizorul?”
Răspunsul este „nu”. Cititul este o sarcină activă și necesită formarea activă a unor evenimente și informații în imaginația cititorilor. Când îți amintești de o emisiune TV, îți amintești de ce era pe ecran. Când îți amintești de o poveste pe care ai citit-o, îți amintești felul în care ți-ai imaginat-o. Iată de ce să le citești copiilor este o pregătire extrem de bună pentru momentul când vor învăța să citească singuri. Cititul leagă procesul imaginației active de cărți.
Așadar, primul lucru pe care îl pot face părinții pentru a-și ajuta copiii să învețe să se țină de sarcinile pe care le au și să-și ghideze propria atenție pentru a le duce la bun sfârșit ce au de făcut este limitarea expunerii la televizor și la alte forme de divertisment pasiv. Nici măcar așa‑zisele „emisiuni educative” nu sunt utile dacă nu pun copilul să facă ceva.
Al doilea lucru pe care îl pot face părinții este la fel de important, și anume să învețe să repete calm instrucțiunile în fața copiilor și să aștepte reacția acestora.
Ca părinți, cu toții avem tendința de a ne grăbi cel puțin uneori. Copiii mici au nevoie deseori de mai mult timp decât adulții pentru a procesa informația înainte de a răspunde la ea. Chiar și copiii de șase sau șapte ani pot să pară că nu și-au auzit părinții sau profesorii din prima. Dacă aștepți, deseori copilul se va pune în acțiune și va răspunde.
De obicei, când un copil nu răspunde imediat, părinții și profesorii devin frustrați și se înfurie. Efectul acestei furii va fi creșterea gradului de teamă a copilului. Iar aceasta înseamnă că acei copii vor fi și mai puțin capabili să-și controleze atenția. Deoarece devin mai vigilenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor, pot fi mai ușor distrași de alți copii sau de alte zgomote din exterior. Prin urmare este nevoie de repetiție și răbdare, așa cum se poate vedea în exemplul următor:
Tommy se uita întotdeauna la televizor după cină. Lunea trecută am închis televizorul și l-am rugat să mă ajute să curăț masa și bucătăria. Stătea pe podea fără să spună nimic. Am așteptat cam un minut, apoi am spus cu calm:
— O să facem ordine pe masă și în bucătărie.
El a stat. Eu am repetat. După vreo cinci minute s-a ridicat și a pornit spre masă. I-am arătat unde să pună lucrurile pe care le-a debarasat de pe masă și m-a ajutat. I-am spus că o să-l învăț un joc de cărți după ce terminăm. Am jucat „Război” timp de jumătate de oră. Am făcut la fel toată săptămâna. Pare altfel, mai ales când spune lucruri de genul: „Și tatăl meu făcea singur toate astea?”
Leave a Reply