În Metropolis, carte semnată de Ben Wilson și publicată de Editura Trei, renumitul istoric britanic face o incursiune în Roma antică pentru a descrie unul dintre elementele centrale ale civilizației romane – băile. Adevărate temple ale rafinamentului și desfătării, băile romane – thermae, băile publice imperiale și balnae, băi mai mici – sunt un simbol al măreției la care ajunsese imperiul și implicit Roma. Clădiri grandioase, construite din cele mai scumpe materiale, băile erau un spațiu de socializare, ofereau distracție și plăcere. „Îmbăierea este o măsură a vitalității urbane”, observă Ben Wilson și, poate chiar din acest motiv, generații de istorici au o făcut o legătură între cultul desfătării practicat în băile publice romane și căderea Romei.

Cum arăta o baie romană

În secolul al 3-lea d.Cr., romanii aveau la dispoziție pentru îmbăiere 11 băi imperiale și 900 mai mici. Dintre acestea, cele mai impunătoare au fost construite de „împăratul psihopat și fratricid Caracalla, în perioada 212–216 d.Cr”, explică Ben Wilson. „Structura lor de rezistență era îmbrăcată în 6 300 de metri cubi de marmură, cu greutatea totală de 17 000 de tone. Complexul de băi se ridica înăuntrul unui parc; în centrul palatului se afla un dom enorm — aproape la fel de mare ca al Panteonului”. Tavanul unei astfel de construcții ajungea și până la 40 de metri și era susținut de coloane gigantice, de 11 metri înălțime, din granit egiptean și care cântăreau 50 de tone. Fresce și mozaicuri în culori vii decorau tavanul, iar pereții din marmură șlefuită reflectau plăcut lumina soarelui care pătrundea prin ferestre mari și boltite. Statui de împărați, zei, eroi legendari și gladiatori celebri împodobeau băile imperiale.

Băile lui Caracalla și Diocletian au inspirat arhitectura unor grandioase catedrale medieval, dar și a gării Pennsylvania din New York.

Care era ritualul îmbăierii

Indiferent dacă era femeie sau bărbat, orice persoană trecea pragul unei băi publice romane parcurgea un ritual strict al îmbăierii. Istoricul Ben Wilson povestește în Metropolis că, după ce se dezbrăcau, persoanele venite să se îmbăieze făceau întâi câteva mișcări de gimnastică și abia apoi intrau în apă. Primul popas era într-un bazin cu apă rece – frigidarium – iar apoi se cufundau într-unul cu apă călduță, tepidarium. Baia propriu-zisă se încheia într-un bazin cu apă fierbinte, însă răsfățul mergea mai departe. Nimeni nu pleca de la baia publică fără să fie masat și uns cu uleiuri aromate. „Sunt uns, îmi fac gimnastica, m-am îmbăiat”, spunea scriitorul roman Pliniu cel Tânăr, citat în Metropolis. 

Cum se răsfățau romanii în băile publice

La romani, băile nu reprezentau doar locuri unde oamenii mergeau să se spele. Nu erau nici un echivalent al SPA-urilor moderne, ci mult mai mult. Băile erau spații de socializare, locuri unde mergeai să fii văzut, să primești invitații la masă sau să faci afaceri. În afară de îmbăiere, masaj, sport sau epilare, romanii foloseau băile pentru multe alte activități: „Acolo mâncau, beau, se certau, flirtau și, ocazional, făceau sex în alcovuri; și mâzgăleau graffiti pe marmură. Încăpătoarele băi imperiale răsunau de hărmălaia miilor de conversații și, câteodată, certuri, de strigătele celor care vindeau plăcinte, dulciuri, băuturi și gustări îmbietoare”.

Băile publice – curățenie fizică vs degradare morală

„Lavari est vivere” – „Să te îmbăiezi înseamnă să trăiești!” spunea una dintre inscripțiile măzgălite pe zidurile din marmură scumpă ale băilor. De fapt, la thermae nu veneai pentru curățenia fizică, ci în primul rând pentru divertisment și „voluptas”, plăceri. „Băile, vinul și sexul ne distrug trupul, scrie autorul anonim al unui epitaf roman, dar băile, vinul și sexul sunt esența vieții”, așa cum o înțelegeau romanii în epoca imperială, explică Ben Wilson. Referindu-se la oamenii din perioada republicii, filozoful stoic Seneca observa că aceștia se spălau din necesitate, nu pentru răsfăț. Mirosul lor era mai puțin plăcut decât al romanilor din epoca imperială, însă acela era „mirosul taberei de soldați, al muncilor câmpului și al eroismului. Acum, că avem stabilimente curate pentru îmbăiere, oamenii sunt, de fapt, mai spurcați decât odinioară”, spune filozoful roman citat în Metropolis.

Ce legătură există între băile romane și căderea Romei

Termele imperiale au apărut la Roma când orașul a atins punctul maxim al dezvoltării sale, ca putere politică, influență și grandoare. Roma era un furnicar de 1 milion de suflete, o performanță pentru acea vreme, pentru că niciun oraș nu a mai ajuns la o astfel de densitate a populației până în 1800.

Băile erau punctul central al vieții publice romane și ofereau locuitorilor accesul la o opulență care contrasta cu viața lor de zi cu zi. Totodată, au fost considerate și manifestări ale degradării morale, care au îngenuncheat spiritul roman. „Ideea că îmbăierea era o manifestare a depravării și decadenței a influențat generații întregi de istorici, care au văzut în acest comportament sămânța declinului și prăbușirii Romei. Împărații, se spune, i-au domolit pe romani aducându-i într-o stare de obediență supusă și amorțită și oferindu-le gratis și din belșug pâine și circ, precum și somptuoase băi publice”, spune autorul cărții Metropolis. În acest volum, Ben Wilson face o incursiune în istoria „celei mai mari invenții a omenirii” – orașul. Pornind de la primul oraș al lumii, Uruk, în actualul Irak, 26 de metropole sunt surprinse de istoricul britanic în diferite momente ale evoluției lor, prin descrieri vii și o atmosferă a epocilor redată cu talent de romancier.