Primul lucru de spus despre pacienții care vor să‑și distrugă tratamentul este că asemenea pacienți nu există, de fapt. Există numai pacienți care par că vor să‑și facă praf cura. În asemenea situații, motivațiile pacientului pot fi foarte greu de identificat și e cel mai probabil să nu aibă absolut nicio legătură cu ostilitatea sau agresivitatea.

Cu cartile pe fata

Roger era un tânăr și talentat specialist în finanțe și investiții, căruia tratamentul analitic nu reușea să‑i aducă nicio alinare. Își dădea toată silința să înțeleagă cauzele impotenței și ale ejaculării premature de care suferea, dar simptomele sâcâitoare persistau.

Mai mult decât atât, Roger mă percepea constant ca pe un interlocutor brutal și abuziv. Orice i‑aș fi spus, și care nu era un compliment fățiș sau o încurajare explicită, lui i se părea un atac. Dacă nu spuneam nimic, el era convins că tăcerea mea se datora disprețului pe care‑l simțeam pentru el. Adeseori, Roger amplifica dramatic ceea ce el percepea în comportamentul meu ca fiind sadism și aviditate, la adresa lui.

În același timp, pe Roger nu‑l interesa nici pe departe să pună punct tratamentului sau să‑și caute alt analist. Susținea că, dacă ar renunța la mine, ar însemna să‑și recunoască înfrângerea. Mă considera extraordinar de priceput și spera să culeagă roadele priceperii mele, dacă reușea să mă determine s‑o folosesc așa cum trebuie. (…)

În timp, a devenit limpede că mare parte din copilărie Roger și‑o petrecuse fiind speriat de moarte de mama lui. Nu știa niciodată când va izbucni una sau alta din grijile ei patologice sau ce se va întâmpla cu el dacă se nimerea să fie el obiectul spaimei și furiei mamei. Copil fiind, Roger nu putea trăi cu această groază permanentă, drept pentru care, ca mod de a face față temerilor lui, adoptase strategia de a se autoconvinge că nu erau întemeiate. Încerca să creadă că imaginea terifiantă pe care o avea despre mama lui nu era decât o exagerare, o distorsionare a felului cum era ea de fapt.

Roger s‑a dedicat principiului că lucrurile nu sunt ceea ce par. Căuta modalități prin care să probeze că mama lui este o persoană pe care să te poți bizui și deloc periculoasă. Ajuns la colegiu și apoi la facultatea de administrarea afacerilor, lui Roger i se întâmpla tot timpul să depășească termenele de predare a lucrărilor, așteptându‑se ca profesorii să‑l penalizeze. Împrumuta bani de la prieteni și nu‑i dădea înapoi la timp, după care își făcea griji că prietenii se vor înfuria pe el. Dar profesorii nu‑l pedepseau și prietenii nu se supărau.

Fără să fie intenționat conștient de ceea ce făcea, Roger calcula întotdeauna, cu o precizie de finețe, cam până unde poate să întindă coarda fără ca aceasta să se rupă, asigurându‑se astfel că deznodământul îi va confirma prezumția, cum că spaima de a fi detestat și respins a fost de la bun început neîntemeiată.

Tot acesta fusese și scopul suferinței îndurate de Roger în tratamentul cu mine: încă un efort din partea lui de a se autoconvinge că percepția lui de abuz era pur imaginară. Din clipa în care a fost capabil să renunțe la această foarte costisitoare apărare a negării prin fantasmă, Roger a început să mă perceapă ca pe un aliat, și nu ca pe un dușman. A început să fie în stare să‑și înfrunte mai direct anxietățile, mai ales frica de femei, și din acel moment a putut să facă reale progrese în privința simptomelor sale sexuale.

Fragment din cartea lui Owen Renik Cu cărțile pe față. Elemente de psihanaliză relațională.