Căutăm oameni buni…

— Oameni buni?

Din vocea lui Casper nu răzbătea nicio urmă de sarcasm. Doar o curiozitate justificată.

— Cauţi “oameni buni”?

— Exact.

Niels se aşeză pe marginea mesei şi privi în jur, prin încăperea clinică, mobilată cu computere.

— Trebuie să dăm de oamenii buni. Mă poţi ajuta?

Casper se aşezase deja la calculator. Niels nu primi niciun scaun. Aşa era mereu la arhivă.

— Arta de a fi un om bun, spuse Casper după ce căută pe Google după “oameni buni”. Apoi continuă: Primul hit — Iisus.

— Mă bucur că am clarificat o treabă, Casper.

Casper îşi ridică privirea din monitor, sincer bucuros de complimentul lui Niels. Ironia nu-şi are locul aici, îşi aminti Niels în sinea lui. Bineînţeles că nu. Ironia poate duce la neînţelegeri, iar neînţelegerile pot sfârşi prin indexări greşite şi, astfel, o cartotecă sau vreun dosar important, sau poate chiar dovezi decisive pot fi pierdute pentru totdeauna. Depozitul arhivei conţinea peste 300.000 de cazuri înregistrate. Niels nu fusese niciodată acolo — personalul neautorizat avea accesul strict interzis — dar puţinii care intraseră în arhivă o descriau ca pe o comoară a istoricului poliţiei.

Casper îl privea nerăbdător pe Niels:

— Poţi să-l foloseşti pe Iisus?

— Avem nevoie de danezi în viaţă, Casper.

— Danezi care-s oameni buni?

— Da. Buni, drepţi. Aş avea nevoie de o listă.

— Judecători de la Curtea Supremă şi alţii de genul acesta?

— Nu mai face pe prostul.

— Nu poţi să-mi dai un exemplu?

— Crucea Roşie, spuse Niels.

— OK, bun. Vrei să spui oameni implicaţi în acţiuni de caritate.

— Nu numai. Dar şi asta.

Casper se întoarse din nou cu faţa la monitor. Câţi ani să aibă? Nu mai mult de 22. Mulţi tineri ştiau deja atât de multe la o vârstă atât de fragedă, se gândi Niels. Călătoriseră deja în jurul lumii de vreo trei ori, terminaseră o universitate, vorbeau toate limbile posibile şi scriau singuri programe de calculator. La 22 de ani Niels ştia să vulcanizeze o bicicletă şi să numere până la zece în germană.

— De câţi ai nevoie? Crucea Roşie, Amnesty, ChurchAid, Unicef Danemarca, Academia Păcii…

— Ce e Academia Păcii? interveni de la biroul ei Susanne, arhivara cea mai în vârstă.

Casper ridică din umeri şi intră pe pagina lor web. Susanne îi privi nemulţumită.

— Dar ce ziceţi de Salvaţi Copiii? Eu le fac donaţii.

— Nu am nevoie de organizaţii. Am nevoie de persoane. Oameni buni.

— Păi atunci, ce zici de şefa de la Salvaţi Copiii? insistă Susanne.

Niels respiră adânc şi se hotărî să o ia de la capăt.

— Aşadar: peste tot în lume sunt omorâţi oameni buni. Oameni care au luptat pentru viaţa altora. Pentru drepturile şi condiţiile lor de trai.

— Nu, trebuie să o luăm altfel, îl întrerupse Casper. Trebuie să căutăm după cuvinte-cheie.

— Cuvinte-cheie?

— Cross-reference. O să tot dăm peste indivizi care sunt în prim-plan în media, dar pe care nu i-am numi “buni”? Aşa-i? Iar dacă este vorba de vreun terorist internaţional care călătoreşte prin lume şi îi omoară, doar şi el îşi procură informaţiile de undeva. Iar sursa respectivă este internetul.

— Evident.

— De aceea vom căuta — la fel ca şi teroriştii — după cuvinte-cheie care or să ne ducă la lista cu binefăcători. Ştiţi voi: mediu, lumea a treia. Chestii de genul acesta