Profesorul Alois Alzheimer, psihiatrul german care a dat numele acestei boli în 1906, după ce a descoperit o, a numit-o la început „o boală ciudată“, referindu-se mai ales la aspectele care țineau de patologie. Alzheimer a observat la microscop numeroase plăci și aglomerări ale unei substanțe necunoscute. Însă nu știa dacă acestea stăteau la originea bolii sau dacă erau doar un efect al acesteia. Dilema a rămas nesoluționată și nici măcar în prezent nu știm foarte multe despre cauzele care provoacă moartea celulelor din creier, la o scară atât de mare.
Dar iată ce știm. O persoană cu Alzheimer nu „doar îmbătrânește“. Creierul ei este sub asediu. Sunt eliberate proteine ucigașe — pete negre perfide, cunoscute ca plăci și noduri. După ce „germinează“ în creier ani la rând, poate chiar decenii, se înmulțesc și îl acaparează. În hipocamp, regiunea creierului responsabilă de memorie, plăcile încep să distrugă capacitatea acestui organ de a genera amintiri noi, întrerupând semnalele electrice dintre neuroni. Pe măsură ce se înmulțesc, plăcile declanșează înmulțirea nodurilor — proteine deformate, care dezintegrează în totalitate mecanismul intern de transport al neuronilor. Ulterior, furtuna neurotoxică rezultată în urma acestui proces face ca sistemul imunitar al creierului să se activeze. Însă avariile apărute sunt ireparabile și nici măcar cele mai susținute eforturi ale creierului nostru de a remedia stricăciunile nu sunt suficiente. Unul câte unul, precum un șir de piese de domino, neuronii continuă să se distrugă. În doar câțiva ani de la debutul simptomelor, neuronii din lobul frontal și din cortexul cerebral vor începe să dispară, afectând starea de spirit, conștientizarea spațiului, recunoașterea facială și memoria pe termen lung. De obicei, procesul durează între șase și opt ani. Rezultatul este un creier care cântărește cât o portocală și care s a micșorat de trei ori mai mult decât unul cu o îmbătrânire normală.
Dar există speranțe. În prezent, progresele din genetică și din biologia celulară schimbă contextul conceptual al bolii Alzheimer. Cercetarea se face pe baza unor colaborări extinse: anul trecut, de exemplu, peste 200 de cercetători din Europa și din SUA au lucrat împreună la un studiu genetic făcut pe 70 000 de pacienți. Acest efort a dus la descoperirea a unsprezece gene noi, care au legătură cu boala Alzheimer, și „armate“ de oameni de știință din toată lumea continuă să se mobilizeze într-un efort comun, ca să o facă tuturor cunoscută și ca să o anihileze. În parte, această carte este o privire asupra muncii fascinante și extrem de importante a acestora. (…)
Oamenii de știință vorbesc despre Alzheimer ca și când ar fi detectivi care soluționează o crimă — probe versus speculații, deducții versus presupuneri, adevăr versus iluzie. Adunăm orice probă putem, înainte ca să dispară celulele din creier, pe care le studiem. La întâlnirile științifice, adresăm întrebări despre avertismente și despre semnificația datelor statistice. Dar Alzheimer înseamnă altceva pentru familiile pacienților. Este ceva îngrozitor și abstract: un hoț invizibil, un „rămas-bun“ lung, despre care știu că nu este cauzat doar de vârsta înaintată. În rest, oamenii nu cunosc prea multe lucruri.
Aceasta este o carte despre trecutul, prezentul și viitorul bolii Alzheimer. Mi-am început investigația de la primul caz, înregistrat cu mai bine de 100 de ani în urmă, și am ajuns la cele mai noi studii care se fac azi. Este o poveste la fel de bună ca un roman polițist. M-a dus în Germania secolului al XIX lea și în Anglia postbelică, în junglele din Papua Noua Guinee și în laboratoarele tehnologizate de testare din Japonia, în America, India, China, Islanda, Suedia și Columbia, la somitățile din instituții academice elitiste. Eroii acestei povești sunt cercetători experți din întreaga lume — cu mulți dintre ei am avut privilegiul să lucrez — și incredibil de curajoșii pacienți și membri ai familiilor acestora. Ei au schimbat modul în care oamenii de știință percepeau boala Alzheimer, scoțând la iveală o pandemie pentru confirmarea căreia a fost nevoie de câteva secole și, mai presus de orice, amintind oricui că memoria — bunul nostru cel mai de preț, procesul pe care Jane Austen îl numea „mai minunat“ decât restul — nu trebuie luată ca un dat sigur.
Joseph Jebelli, În căutarea memoriei
Leave a Reply