Poveștile adevăratului Dr. House. Mediciniști în pinacotecă

Lisa Sanders de la Universitatea Yale este medicul ale cărui editoriale extrem de populare din The New York Times Magazine au inspirat serialul de televiziune Dr. House. Iată un fragment din excelenta sa carte Ficare pacient spune o poveste.

Dr. Irwin Braverman preda dermatologia la Yale de peste cincizeci de ani. Era de mult timp frustrat de dificultăţile pe care le aveau studenţii în descrierea constatărilor lor asupra pielii. Putea fi vorba de un deficit de cunoaştere — uşor de remediat prin cărţi, imagini şi teste. Dar Braverman bănuia că ceea ce le lipsea în primul rând studenţilor săi era abilitatea de a observa atent. Prea adesea voiau să treacă direct la răspuns, fără să acorde atenţie detaliilor care îi duceau acolo.

Îi înveţi pe studenţi să memoreze multe date, mi‑a spus el. Le spui: ”Priviţi acest pacient. Priviţi cum stă. Priviţi trăsăturile lui faciale. Aceste caracteristici anume reprezintă o boală, iar acele caracteristici, altă boală.” Îi învăţăm aceste tipare, astfel încât data viitoare când le întâlnesc, să poată veni cu un diagnostic.

În opinia lui Braverman, ceea ce le lipseşte este capacitatea de a formula un raţionament atunci când apare ceva ciudat. Asta necesită observare atentă şi detaliată. După ani de predare, încă nu era sigur că găsise cea mai bună modalitate de a face constant acest set complex de abilităţi.

În 1998, Braverman a venit cu o idee nouă privind modul de predare a acestei tehnici. Ce‑ar fi fost să o lege de un context în care n‑ar fi avut nevoie de nicio cunoştinţă de specialitate, astfel încât să se poată concentra asupra abilităţilor care nu puteau fi învăţate din nicio carte, un context în care învăţarea să‑i oblige pe studenţi să fie atenţi la proces, şi nu la conţinut? Şi‑a dat seama că are sala de curs perfectă chiar în curtea lui, la Yale’s Center for British Art. Cursul, acum parte a curriculum‑ului, le solicită studenţilor din primul an să‑şi antreneze capacitatea de observare pe tablouri, şi nu pe pacienţi.

În timp ce intram în lumina blândă din holului muzeului, i-am văzut pe studenţii din anul întâi stând în mici grupuri şi aşteptând să intre în sala de conferinţe ca să afle ce caută în acel decor neobişnuit. Braverman, un bărbat cu faţa rotundă, părul pieptănat peste cap şi un zâmbet ştrengăresc, stătea în capul unei mese lungi din lemn negru şi lustruit, ca un preşedinte de mare corporaţie lipsit de morgă. El le‑a spus că treaba lor din după‑amiaza aceea era să se uite la tablourile care le erau repartizate şi apoi doar să le descrie. Nu e prea greu, nu‑i aşa? A privit în jur, plin de speranţă. Câţiva studenţi care stăteau lângă el au zâmbit şi au dat din cap entuziasmaţi. Ceilalţi de la masă erau mai greu de convins. “De fiecare dată e la fel”, mi‑a spus Braverman în timp ce urcam scările în urma studenţilor, spre etajul trei, acolo unde erau expuse tablourile de secol XIX pe care îi plăcea să le folosească. “O mână de studenţi fie înţeleg imediat, fie sunt entuziaşti din obişnuinţă. Ceilalţi trebuie convinşi. Dar o să vezi, până la sfârşitul după‑amiezii o să am câţiva convertiţi. Aşteaptă şi vei vedea.”

Odată plasaţi în faţa tablourilor ce le fusese repartizate, studenţii trebuiau să urmeze regulile. Nu trebuiau să citească micile etichete de lângă tablouri. Aveau zece minute ca să privească tablourile, apoi clasa avea să discute imagini, una câte una. Fiecare tablou avea o poveste de spus. Era treaba studentului să‑şi dea seama care era această poveste şi să o relateze celorlalţi, folosind doar termeni concreţi, descriptivi. Dacă vi se pare că un personaj arată trist, le‑a spus el, încercaţi să vă daţi seama care este indiciul ce vă face să credeţi asta şi descrieţi‑l. Dacă vi se pare că tabloul sugerează un anumit loc sau clasă, descrieţi detaliile care v‑au condus la această concluzie.

Un tânăr înalt, cu o faţă drăguţă şi cu mărul lui Adam proeminent, s‑a uitat la imaginea unui bărbat slab, a cărui parte superioară a torsului atârna inert peste marginea patului, cu mâna dreaptă atingând podeaua. Ochii bărbatului erau închişi. Doarme? a întrebat Braverman.

― Nu, a declarat hotărât tânărul către colegii lui strânşi în jurul tabloului. “Ar putea fi beat — are o sticlă în mână — dar nu doarme. Cred că e mort.”

― De unde ştii asta? a întrebat Braverman.

― Culoarea pielii lui — nu e normală. Pare verde, a răspuns meditativ studentul. Şi e înconjurat de moarte.

A descris scena. Tânărul bărbat zace într‑un apartament sărăcăcios de la mansardă. Prin ferestrele înguste şi murdare se vede conturul unui peisaj indiferent alcătuit din acoperişuri întunecate în lumina schimbătoare a soarelui care apune. Petale de trandafiri ofilite, de culoare gri în lumina slabă ornamentează pervazul. Podeaua e presărată cu bucăţele de hârtii rupte.

― Cred că s‑a sinucis, a concluzionat studentul triumfător.

― Excelent, a aprobat Braverman.

Linda Friedlander, curatoarea didactică, a vorbit pe scurt despre tablou (Moartea lui Chatterton, redarea de către Henry Wallis a sinuciderii poetului de şaptesprezece ani din secolul al XVIII-lea, Thomas Chatterton), apoi au trecut la tabloul următor.

După curs, Braverman şi cu mine am discutat, la cafea, despre tehnica lui inovativă de predare.

― Capacitatea de a observa este de regulă dobândită doar după mai mulţi ani de practicare a medicinei, a spus dr. Braverman. Dintr‑odată, toată experienţa acumulată îi face pe doctori să vadă ceea ce nu fuseseră învăţaţi înainte. Devin excelenţi observatori — în cele din urmă. Prin acest curs, sper să încep în forţă formarea încă de la început acelor abilităţi speciale de diagnosticare. Chiar dacă se uită la tablouri, şi nu la pacienţi, ceea ce învaţă studenţii aici se poate aplica în medicină.

Fragment din volumul

Fiecare pacient spune o poveste.

Enigme medicale și arta de a formula diagnostice 

de Lisa Sanders