Ideea că trebuie să fim în totalitate iubiţi, admiraţi şi plăcuţi de ceilalţi şi în special de partener este în mod particular încrustată în aproape toate minţile acestei societăţi.
Astfel, continuăm să ne focalizăm în mod excesiv spre a primi în mod constant şi neobişnuit răspunsuri favorabile din partea partenerilor noştri, precum şi spre ideea că ori de câte ori aceste răspunsuri nu sunt oferite, persoana devine un fel de ratat sau ceva lipsit de valoare.
În realitate, există o mulţime de alte scopuri interesante şi plăcute în viaţă şi în căsnicie decât acela de a primi afecţiune. Este dificil, dacă nu imposibil, să ai interacţiuni personale cu un individ pentru o anumită perioadă de timp, în special în relaţiile familiale cum este căsnicia, fără ca interesele şi dorinţele tale să interfereze într-o anumită măsură cu interesele şi dorinţele partenerului; şi viceversa. Dacă pretindeţi că vă iubiţi soţul sau soţia în mod inefabil în acel moment când el sau ea vă blochează să vă îndepliniţi dorinţele cele mai puternice, este foarte probabil să dezvoltaţi resentimente puternice faţă de el sau ea. Chiar dacă nu sunteţi conştient de aceste resentimente, probabil că acestea se vor manifesta indirect şi probabil într-un mod şi mai distructiv în alte situaţii.
În situaţia în care nu reuşiţi să vă prefaceţi, atunci, dacă soţul sau soţia dumneavoastră a adoptat filosofia culturii noastre: „Trebuie indiferent de costuri, indiferent de moment să fiu adorat/ă“, cu siguranţă el/ea va simţi (adică îşi va spune) că este catastrofal că nu i-aţi acordat dragoste, admiraţie şi acceptare necondiţionată şi permanentă. Indiferent de caz, apoi, ca rezultat al acestei politici care susţine că dragostea este o necesitate, fie a dumneavoastră, fie a partenerului, este posibil să sabotaţi sentimentele de dragoste adevărată care ar fi putut exista iniţial în căsnicia dumneavoastră.
Dacă a fi iubit este un lucru necesar în cazul copiilor, nu există nicio dovadă că a fi iubit sau aprobat reprezintă o necesitate absolută în cazul adulţilor. Este plăcut, agreabil şi de dorit să fii iubit; însă este foarte improbabil să fie un lucru cu adevărat esenţial.
Când o persoană crede că este esenţial pentru fericirea sa să fie iubit profund, această credinţă face din a fi iubit o necesitate pentru stabilitate şi fericire. Sau, altfel spus, când un individ îşi defineşte propria stare de bine în termeni de a fi acceptat şi aprobat de ceilalţi, prin această definiţie transformă acceptarea şi iubirea într-o necesitate. Iar când în realitate nu este iubit în mod corespunzător se va simţi extrem de nefericit. Surprinzător este faptul că atunci când această nefericire se instalează cei mai mulţi au tendinţa de a uita complet că nefericirea a fost cauzată nu de iubirea insuficientă, ci de propria definiţie a necesităţii de a primi această dragoste. Această aşteptare nerealistă este responsabilă de cel mai mare procent de interacţiuni nevrotice de intensitate ridicată în interiorul căsniciei.
Fragment din Evoluţia unei revoluţii. Bazele psihoterapiei raţional-emotive, de Albert Ellis,
Leave a Reply