Bănuiesc că o cunoașteți deja pe bătăioasa și abila jurnalistă de investigații Annika Bengtzon. După ce-a murit de frig în Explozii în Stockholm, acum, în cel de-al doilea volum din serie, se plânge de zăpușeala lui august.

În Studio 69, cea mai apreciată autoare suedeză de romane polițiste, Lisa Marklund, se întoarce în timp, și povestește debutul jurnalistic al eroinei sale.

Când nu se aventurează prin dubioase cluburi de noapte, Annika stă la redacție și răspunde la ”telefonul ciudaților”:

   

    

             

Carl s‑a ridicat de pe birou, apoi i‑a zis peste umăr:

— Mă duc în parc să stau de vorbă cu cei strânşi la locul crimei.

Annika a dat din cap şi s‑a întors spre monitorul computerului. A creat un nou document şi a început să scrie pe un ton grav: “Poliţia a făcut un pas important în cadrul anchetei privind moartea Josefinei Liljeberg…”

Atât a reuşit să scrie înainte să sune Telefonul Ciudaţilor. Annika a tras o înjurătură şi a ridicat receptorul:

— Gata, ajunge! a zis vocea răguşită a unei femei.

— Sunt de acord.

— Nu vrem să ne mai supunem normelor patriarhatului!

— N‑am nimic împotrivă.

— Vrem să ne răzbunăm!

— Sună distractiv, a zis Annika, nereuşind să‑şi stăpânească tonul batjocoritor.

“Aveți de-a face cu o reporteriță curajoasă si bătăioasă! Iar încrâncenarea cu care ea se dă peste cap pentru a afla adevărul face din aceasta carte un thriller captivant și cinematografic.” – The Times

Femeia s‑a enervat:

— Ascultaţi‑mă bine! Suntem Păpuşile Ninja. Am declarat război opresiunii şi violenţei la care sunt supuse femeile. N‑o mai tolerăm aşa ceva. Tânăra din parc a fost picătura care a umplut paharul. Femeilor n‑ar trebui să le fie teamă să umble pe străzi. Veţi vedea că şi bărbaţii vor începe să se teamă de violenţă. Vom începe cu poliţiştii, ipocriţii Sistemului!

Annika asculta cu atenţie. Femeia părea nebună de legat:

— Şi de ce ne‑aţi sunat?

— Vrem ca mesajul nostru să apară în presă. Vrem să avem parte de cât mai multă publicitate. Şi oferim ziarului Kvällspressen ocazia de a lua parte la primul nostru raid.

Şi dacă vorbea serios? Annika s‑a uitat în jurul ei, încercând să dea cu ochii de cineva şi să‑i facă un semn.

— Cum adică? Ce vreţi să spuneţi? a întreba ea pe un tot ezitant.

— Mâine. Vreţi să veniţi sau nu?

Annika se uita cu disperare prin redacţie, dar nimeni nu‑i dădea atenţie.

— Vorbiţi serios? a întrebat ea cu glas stins.

— Iată condiţiile noastre. Înainte de publicare, vrem să verificăm întregul material: titlul, textul şi pozele. Să ni se garanteze anonimatul absolut. Şi să ni se dea în avans cincizeci de mii de coroane. Bani gheaţă.

Annika a respirat în tăcere preţ de câteva secunde:

— E imposibil! Nici nu se pune problema.

— Sunteţi sigură?

— Mai sigură decât am fost vreodată în viaţa mea.

— Atunci o să sunăm la ziarul rival, i‑a răspuns femeia.

— N‑aveţi decât. Chiar vă rog. O să primiţi acelaşi răspuns. N‑am niciun dubiu.

S‑a auzit un clic, iar linia s‑a întrerupt. Annika a pus receptorul în furcă şi a închis ochii, acoperindu‑şi faţă cu palmele. Dumnezeule, oare ce trebuia să facă? Să sune la poliţie? Să‑i spună lui Spike? Să se poarte ca şi când nimic nu s‑ar fi întâmplat? Avea impresia că, orice‑ar fi făcut, ar fi fost luată la rost.

Fragment din romanul polițist Studio 69