Într-o prezentare a diferitelor roluri implicate în testarea psihologică, Schafer (1954) se referă la aspectul oracular. Cel care testează şi, s-ar putea adăuga, terapeutul: ”înțelege sensuri ascunse, prezice răsturnări de evenimente, sfătuieşte implicit sau explicit”. Schafer consideră că anumiţi indivizi pot intra în domeniul psihologiei tocmai în căutarea unui astfel de rol oracular. El afirmă:

Testarea – sau terapia – poate fi pentru el o cale regală către omniscienţă – scurtă, largă, lină şi bine marcată. Această concepţie poate fi văzută în formă stridentă la numeroşi tineri, absolvenţi de psihologie clinică, pentru care nu există răspuns pe care nu-l pot interpreta, nu există contradicţie pe care să nu o poată rezolva, nicio obscuritate pe care să nu o poată pătrunde, nicio integrare pe care să nu o atingă… dar, în oricare dintre noi, chiar dacă bine refulată sau controlată, există această dorinţă de omniscienţă, de a avea puteri oraculare.

 

   

    

S-ar putea ca ştiinţele din domeniul sănătăţii mentale să atragă studenţi care, în mod inconştient, caută să-şi împlinească dorinţele intense de omniscienţă. Fantasma iniţială ar putea fi aceea că, prin studierea comportamentului uman şi a funcţionării psihice, se poate atinge, în cele din urmă, o înţelegere perfectă a propriei persoane şi a celorlalţi. Puşi în faţa limitelor concrete ale cunoaşterii actuale, astfel de indivizi pot să evite cercetarea şi să găsească refugiu în rolul de psihoterapeut, care poate, cel puţin, să menţină iluzia de omniscienţă. Marmor (1953) descrie modul în care reacţiile pacienţilor şi ale publicului, în general, pot întreţine fantasma terapeutului de a cunoaşte tot:

Terapeutul a devenit şamanul societăţii noastre, tatăl atotvăzător cu un ochi ciclopic. El este înzestrat cu o perceptivitate dumnezeiască. “Mai bine aş fi atent, altfel îmi vei citi gândurile” este o reacţie constant întâlnită. Presupunerea că psihoterapeutul poate înţelege dintr-o privire orice tip de vis, problemă de comportament sau tulburare emoţională este comună pentru pacienţi şi pentru public.

 

Datorită puterii transferului, ne putem baza pe faptul că pacienţii îl văd pe terapeut ca posedând acelaşi tip de omniscienţă atribuit părinţilor lor de copiii mici. Prin folosirea jargonului profesional, practicianul poate spori şi mai mult astfel de atitudini. Alte moduri de a promova sentimentul de omniscienţă în cadrul clinic indicate de Guggenbuhl-Criag (1971) pot fi mai subtile şi ascunse:

Atunci când pacientul îi vorbeşte despre problemele lui, analistul lasă să se vadă faptul că el deja înțelege tot. Prin anumite gesturi, cum ar fi datul din cap cu înţelepciune şi remarci pregnante intercalate între afirmaţiile pacientului, analistul creează impresia că, deşi s-ar putea să nu fie pregătit să comunice toată cunoaşterea sa şi toate gândurile profunde, el a explorat deja complet profunzimile sufletului pacientului său.

   

Aflați și alte motivații inconștiente care stau la baza carierei de psihoterapeut din volumul

O chemare curioasă.

Motivaţia pentu a deveni psihoterapeut

de Michael B. Sussman