Fostul trader francez Jérôme Kerviel e din nou în atenția presei din Hexagon. Condamnat în 2010 la cinci ani de închisoare pentru abuz de încredere și fals, dar și pentru că ar fi adus daune de 4,9 miliarde de euro băncii Société Générale, Kerviel acuză acum banca de escrocherie în timpul procesului.  Concret, avocații băncii ar fi ascuns că din enorma pierdere ar fi recuperat, prin anumite mecanisme fiscale, 1,7 miliarde de euro, informa  la sfârșitul săptămânii trecute.

Iată și un fragment din ”Angrenajul. Memoriile unui trader” care reflectă stupoarea lui Kerviel la arestarea sa, în calitate, susține el, de țap ispășitor pentru niște speculații bursiere hazardate de care banca ar fi știut, dar a închis ochii, în speranța unor profituri ulterioare.

Am urmărit rechizitoriul parchetului care îmi cerea arestarea sprijinindu-se pe o motivaţie aiuritoare: „Cinci miliarde! Vă daţi seama ce înseamnă? Preţul a cinci centrale nucleare!” Deşi ancheta abia începea, eram desemnat ca vinovat exclusiv, eram judecat înainte de a fi putut explica amănunţit faptele. Procurorul a continuat pe aceeaşi cale: „După care a ascuns pierderi de două miliarde, în iunie 2007, fără ştirea băncii.” Simţeam că mă sufoc. Fiinţa asta chiar îşi dădea seama ce spunea? Cum de îi venea să creadă că o bancă, oricare să fi fost ea, dar cu atât mai mult Société Générale, ar fi putut pierde două miliarde de euro fără a-şi da seama, când orice persoană particulară care are o datorie de o sută de euro este sunată pe loc de zeci de ori pentru a veni să o plătească?

Apoi i-am ascultat pe cei trei avocaţi de la Société Générale cu impresia că ajunsesem un fel de inamic public numărul unu, un individ a cărui păstrare în libertate aproape că ar fi pus sub semnul întrebării însăşi ordinea socială. Veneau unii după alţii. Era de parcă s-ar fi referit la altă persoană într-atât le erau de violente cuvintele în ceea ce mă privea, într-atât erau de departe de adevăr. De mai multe ori m-am surprins zâmbind, atât le erau de fanteziste afirmaţiile. Unul dintre avocaţi a împins lucrurile dincolo de orice limită, ridicând problema sumelor la care se ridicau facturile mele telefonice! Dacă erau în asemenea măsură ridicate, însemna că aveam mai mulţi complici… 

În sfârşit, maître Meyer a luat cuvântul. A pledat singură în faţa celor trei avocaţi de la Société Générale şi a procurorului, cu întreg talentul şi convingerea de care dădea dovadă în mod strălucit. A spus încă o dată că, departe de a fi vrut să scap de justiţie, îmi recunoscusem toate greşelile şi răspunsesem la toate întrebările, fără să fi fugit vreun moment de responsabilitate. Procesele verbale din timpul arestului preventiv stăteau mărturie.

Când preşedintele mi-a dat cuvântul, am declarat ferm că alegaţiile celor de la Société Générale erau false, că răspunsesem tuturor convocărilor şi nu căutasem să mă sustrag instruirii procesului. Curtea s-a retras pentru deliberare. Era şi timpul, meciul trebuia să înceapă, după cum i-am spus glumeţ unui jandarm.

Trei sferturi de oră mai târziu, judecătorii s-au întors în fotoliile lor, iar verdictul a căzut ca o lamă de cuţit. Eram atât de convins că hotărârea va fi luată în favoarea mea încât, în momentul în care a fost anunţată, nici măcar nu am auzit-o. După care mi-a fost greu să o înţeleg, într-atât eram de uluit. Parcă-mi căzuse cerul în cap. Formula „mandat de arestare” nu am priceput-o decât întorcându-mă şi descoperind figura descompusă a Élisabethei Meyer. M-am ridicat ca de pe altă lume, de parcă aş fi încasat un upercut groaznic, pentru a-l asculta pe preşedinte comunicându-mi ordinul de a-l urma pe jandarm şi adăugând pe un ton care mi s-a părut uşor înveselit: „La drept vorbind, am uitat să vă spun că este vorba despre închisoarea La Santé.”