Mă întreb, unde suntem în Statele Unite, dacă suntem încă în Kansas şi decid că acolo trebuie să fim, deoarece toate maşinile care trec pe lângă autobuz au numere de înmatriculare de Kansas.

Când nu mai este nimic interesant la care să privesc, devin mai atentă la muzica din spatele meu.

Să fie chiar…? Nuu, este imposibil.

Feel Like Makin’ Love vine din căştile tipului; pot să spun din prima după soloul de chitară distinctiv, pe care toți îl știu, chiar dacă nu se dau în vânt după Bad Company. Eu nu urăsc rockul clasic, dar prefer chestiile mai noi. Dă-mi Muse, Pink sau The Civil Wars şi sunt fericită.

Căştile, atârnând pe spetează, practic atingându-mi umerii, mă sperie de fac pe mine. Trupul îmi tresare şi mâina îmi zboară spre ele ca şi cum aş vrea să îndepărtez o insectă, care aterizase pe mine.

Niciodata impreuna— Ce dracu’? spun, uitându-mă în sus la tipul care pluteşte, din nou, deasupra mea.

— Pari plictisită, spune el. Le poţi împrumuta dacă vrei. Poate că nu e genul tău de muzică, dar o să-ţi placă. Îţi promit.

Fragment din:

Mă uit sus spre el şi fac o faţă oribil de strâmbă. Tipul ăsta chiar vorbeşte serios?

— Mersi, dar nu, spun şi mă întorc cu spatele din nou.

— De ce nu?

— Păi, în primul rând, ai avut chestiile alea înfipte în urechile tale în ultimele câteva ore. Dezgustător.

— Şi?

— Cum adică „şi“? Cred că faţa tocmai mi s-a mai schimonosit puţin. Asta nu e de ajuns?

Are din nou zâmbetul acela necurat pe faţă, care, în lumina zilei, observ că dă naştere unor micuţe gropiţe, chiar lângă colţurile gurii.

— Ei bine, spune el, punându-şi căştile înapoi la urechi, tu ai spus „în primul rând“, aşa că mă gândeam că mai este şi un alt motiv.

— Doamne, spun eu, stupefiată, eşti incredibil.

— Mulţumesc. Zâmbeşte şi i se văd toţi dinţii regulaţi şi albi.

În mod cert, nu am vrut să sune ca un compliment, dar ceva îmi spune că el şi-a dat seama.

Mă reîntorc la scotocitul prin geantă, deşi ştiu deja că nu am să găsesc acolo nimic altceva decât haine, dar este mai bine decât să am de-a face cu ciudatul ăsta.

Aterizează pe scaunul liber de lângă mine, chiar când un alt pasager se îndreaptă spre toaletă. Îngheţ, cu mâna înfiptă în geantă, nemişcată. Poate ar fi bine să îl privesc direct în ochi, dar trebuie să las şocul să treacă, înainte de a-mi da seama ce fel de morală aş vrea să-i ţin. Tipul bagă mâna în geanta lui şi scoate un pacheţel, conţinând un şerveţel antibacterian, îi rupe ambalajul şi despătureşte şerve­ţelul. Şterge cu atenţie fiecare cască şi apoi mi le întinde.

— Acum sunt ca noi, spune el, aşteptând să le iau.

Înţelegând că el încearcă, pe bune, să fie drăguţ, îmi las garda jos doar puţin.

— Pe cuvânt, eu sunt în regulă. Dar îţi mulţumesc, oricum.

Mă surprinde cât de repede trec peste faza cu aşezatul-pe-scaunul-de-lângă-mine-fără-să-mă-întrebe.

— Probabil că oricum, ţi-e mai bine fără ele, spune el, punând MP3 playerul în geantă. Eu nu ascult Justin Bieber sau pe piţipoanca aia nebună care se îmbracă în carne, aşa că probabil n-ai nevoie de muzica mea.

Ok, garda este din nou ridicată. Lupta începe. Mă strâmb la el, încrucişându-mi braţele.

— În primul rând, eu nu-l ascult pe Justin Bieber. Şi în al doilea rând, Lady Gaga nu e chiar aşa de rea. Poate mizează prea mult pe puterea şocului, recunosc, dar îmi plac anumite piese de-ale ei.

— Asta e o muzică de rahat şi tu ştii asta, răspunde el, scutu­rându-şi capul.

Clipesc de două ori, doar pentru că am pierdut şi nu mai ştiu ce să spun.

El îşi pune geanta pe podea şi se lasă pe spate în scaun, spriji­nindu-şi un bocanc pe spatele scaunului din faţa lui, dar picioarele îi sunt prea lungi şi mi se pare cam incomod. Poartă ghetele alea de lucru, de la Dr. Martens, cred. La naiba. Ian le purta şi el mereu. Întorc capul, neavând chef să port o conversaţie ciudată cu această persoană foarte stranie.

Doamna aceea bătrână din Tennessee avea dreptate. El se uită spre mine, cu capul aşezat comod pe materialul acela care-ţi produce mâncărimi.

— Rockul clasic este marfă, spune el cu condescendenţă şi apoi se uită drept înainte. Zeppelin, the Stones, Journey, Foreigner. Îşi lasă capul într-o parte şi mă priveşte din nou. Ceva care să-ţi sune cunoscut?

 

  

  

Fac o mutră batjocoritoare şi îmi dau din nou ochii peste cap.

— Nu sunt proastă, spun, dar apoi schimb placa, fiindcă îmi dau seama că nu-mi vin în minte prea multe formaţii de rock classic şi nici nu vreau să par proastă, după ce am fost atât de vehementă, spunând că nu sunt astfel.

— Îmi place… Bad Company.

Un mic rânjet îi ridică unul dintre colţurile gurii.

— Zi-mi un singur cântec al lui Bad Company şi o să te las în pace cu asta.

Sunt nervoasă ca dracu acum, încercând să mă gândesc la un cântec de-al formaţiei Bad Company, altul decât cel pe care el îl ascul­tase. Nu am de gând să-l privesc în faţă pe tipul ăsta şi să rostesc: I Feel Like Makin’ Love.

El aşteaptă răbdător, cu rânjetul încă acolo.

— Ready For Love, spun eu, fiindcă este singurul care îmi vine în minte.

— Şi chiar eşti? întreabă el.

— Ce?

Un zâmbet îi cuprinde toată faţa.

— Nimic, spune el, privind în altă parte.

Eu roşesc. Nu ştiu de ce şi nici nu vreau să ştiu de ce.