O problemă căreia a trebuit să‑i fac față în procesul de editare a volumului colectiv a fost modul de aranjare a celor 16 capitole, scrie Knud Illeris în Introducerea la antologia TEORII CONTEMPORANE ALE ÎNVĂȚĂRII. Apoi continuă, prezentând temele și teoreticienii aleși pentru a oferi un tablou cât mai bogat asupra noilor teorii educaționale:

 

Pentru asta am pornit de la dimensiunile învățării pe care le‑am prezentat în contribuția mea. Am pus așadar acest capitol pe primul loc, pentru ca cititorul să poată începe prin a se familiariza cu linia de gândire din spatele structurii cărții.  

 

Învățarea ca întreg

În continuare, am așezat patru capitole care, în moduri foarte diferite, încearcă de asemenea să se refere la și să explice învățarea ca întreg. Acestea sunt primele două capitole scrise de Peter Jarvis și Robert Kegan, care dintr‑o perspectivă existențială, respectiv psihologică, au conturat o teorie generală despre ceea ce este și ce implică învățarea. Acestea sunt urmate de două capitole scrise de Yrjö Engeström și Bente Elkjaer, care sunt mai specifici în abordările lor, având în vedere faptul că reprezintă „școala“ teoriei activității, respectiv cea a pragmatismului. teorii_contemporane_ale_invatariiUrmează apoi două contribuții care, deși au o natură holistă evidentă, sunt într‑o oarecare măsură orientate mai mult spre subiectul clasic al conținutului de învățare, adică a ceea ce este învățat de fapt. Acestea sunt capitolele scrise de două dintre cele mai influente figuri din domeniul contemporan al învățării din America: Jack Mezirow, în calitate de creator al teoriei învățării transformatoare, și Howard Gardner, în calitate de creator al teoriei inteligențelor multiple.    

Stimularea învățării

De aici, mă îndrept spre dimensiunea stimulatoare a învățării, adică abordările teoretice care acordă o atenție specială intereselor, motivațiilor și emoțiilor care stimulează învățarea și dezvoltarea personală pe care o creează învățarea. Eu văd capitolul scris de Peter Alheit, care descrie abordarea biografică a învățării, ca cea mai generală contribuție din acest domeniu. Acesta este urmat de capitolul scris de John Heron, care folosește exemplul învățării pentru a ilustra teoria sa generală a „emoțiilor și personalității“. Mai apoi, vine capitolul scris de Mark Tennant, care discută despre dezvoltarea sinelui în relație cu teorii predominant franceze din curentul postmodernist.  

  

Abordarea interacțională: cultură și societate

Ultimele șase capitole se concentrează pe dimensiunea interacțională a învățării. Trei dintre ele o fac într‑un context pronunțat cultural. Acestea sunt, în primul rând, capitolul scris de Jerome Bruner, care a jucat un rol‑cheie în peisajul american al teoriei învățării pentru mai mult de 50 de ani și care a migrat gradual de la un anumit scientism comportamental către o abordare cultural‑psihologică. Urmează capitolul scris de Robin Usher, care descrie abordările postmoderniste în relație cu învățarea. Apoi vine capitolul scris de Thomas Ziehe, care sapă adânc la baza condițiilor culturale care asigură astăzi scena învățării pentru tineri. Ultimele trei capitole ale cărții se referă la învățarea în context social. Jean Lave vorbește despre abordarea învățării prin practică; Etienne Wenger, care a lucrat îndeaproape cu Lave, prezintă „o teorie socială a învățării“; iar în ultimul capitol al cărții, Danny Wildemeersch și Veerle Stroobants dezvoltă un model care ilustrează modul în care o multitudine de influențe sociale diferite sunt implicate în procesele moderne de învățare. Sper că în acest fel am reușit să creez un volum care poate oferi o privire de ansamblu asupra situației actuale și asupra multitudinii de concepții teoretice asupra învățării, determinându‑i astfel pe cititori să abordeze acest subiect în moduri calificate și diferențiate.

Fragment din 

Teorii contemporane ale învățării. Autori de referință,

vol. coordonat de Knud Illeris